Melancolie şi doliu

Nu-mi amintesc când am auzit prima dată despre Cioran. Ştiu doar că sufeream de o melancolie mioritică pe care, în vremea aceea, nu o consideram neapărat foarte nocivă. Cei câţiva morţi avuţi în familie îmi ridicau nişte probleme atât de grave încât Mioriţa – ale cărei fragmente le îngânam uneori – în loc să le rezolve, le conferea o eternitate în care mă scăldam ca peştele în apă. Aveam voluptatea morţii, voluptate care sporea cu lecturile obsesive din Eminescu şi cu trecerea timpului. Dacă mai socotesc şi bocetele din Soveja, cu sfâşietoarea lor sonoritate, tabloul se întregeşte: voluptatea morţii şi melancolia întunecată deveniseră felul meu de a fi.

Pe acest fundal mi-au ajuns la urechi câteva cuvinte ale lui Cioran, nu ştiu când, unde şi de cine rostite. Sentimentul frisonant că descoperisem ceva de o importanţă capitală m-a luat în posesie. Nu-mi amintesc nici măcar ce anume fusese spus, ci doar faptul că un filosof pe nume Cioran făcea parte din familia mea spirituală şi trebuia să-l citesc. Îmi promitea o vindecare paradoxală printr-un soi de cunoaştere la care aspiram cu toată fiinţa. Îmi imaginam că întreaga zădărnicie a lumii care-mi juca în piept avea să-şi găsească o explicaţie, că tot ceea ce nu ştiam va primi răspuns, că întunericul va dobândi forme cu mult mai domestice.

Cochetasem cândva cu gândul sinuciderii, dar nu-l pusesem în practică fiindcă nu avusesem încă o iubită care, părăsindu-mă, să confere un sens absolut acestui gest; când scenariul necesar se întâmplase, urmând exact cursul de care aveam nevoie şi iubita mea mă abandonase, sinuciderea mi se păruse după câteva zile de suferinţă o soluţie facilă, insuficientă. Sensul pe care-l căutasem în ea se era parcă ştirbit, nedeplin. Într-un fel ciudat, meditaţia la moarte mi se dezvăluia mai voluptoasă decât moartea însăşi.

De aceea, când am citit Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor şi Amurgul gândurilor, am fost pe de o parte fascinat, fiindcă întâlnisem într-adevăr un autor care-mi stingea, prin exhibare extremă, unele dintre luminile întunecate ale melancoliei; pe de altă parte însă, a rămas în mine un gust neterminat, o căutare ce abia se ivea, un început de drum ce nu ştiam încotro va duce. Însă e foarte sigur că mă alesesem după aceste lecturi cu credinţa că multe dintre ideile cioraniene m-ar putea ajuta în raporturile cu sexul opus. Prin Cioran, Eminescu din mine făcuse un pas mai departe: dobândise pe lângă romantismul moldovenesc, un cinism chic; care va să zică, în loc să stau în genunchi în faţa femeii, recitându-i minunăţii nocturne, învăţasem să emit sentinţe cioraniene care impresionau inevitabil, indiferent dacă stârneau acordul sau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, dezacordul. Oricum, era evident: cu Cioran devenisem deştept, cel puţin pentru fetele de vârsta mea.

Don Juan specialist în Cioran

Mă miră astăzi faptul că nu m-a interesat persoana reală Cioran. Deşi se afla în viaţă când i-am descoperit cărţile, ideile lui îmi erau suficiente şi nici nu-mi trecea prin cap să le adaug ceva precum un om sau o biografie, cât timp şi unul şi cealaltă se lăsau lesne descifraţi printre rândurile cărţilor. Uceniceam la ideile lui Cioran, indiferent la persoana maestrului, şi bucurându-mă de toate avantajele acestei ucenicii, în aventurile mele de dragoste. Devenisem – desigur, la o scară incomparabilă – un fel de Don Juan specializat în Cioran.

Îmi amintesc un episod pe care l-am înscenat cu grijă. Fusesem internat la reumatologie, în spitalul militar din Focşani. Ca să-mi trec plictisul zilelor, am pus ochii pe o asistentă destul de atrăgătoare, fără să fie însă o frumuseţe, o femeie destul de coaptă după opinia mea (ea se apropia de treizeci, în vreme ce eu aveam pe atunci douăzeci de ani împliniţi). Faptul că era mai matură decât mine îmi crea siguranţa că nu mă voi îndrăgosti cu adevărat de ea, că jocul cioranian avea toate şansele să nu se piardă în banalitate.

Mi-am cumpărat un caiet mare, cu coperţi cartonate de culoare neagră, în care am început să scriu un jurnal de spital. Fragmentele, cioraniene de sus şi până jos, au început să se adune, iar numele asistentei, de care susţineam ipocrit că mă îndrăgostisem la prima vedere, să apară printre ele ca o tânguire în plus. Era ca şi cum pe lângă artrită aş fi suferit şi de o depresie severă, condimentată cu ingredientele unei iubiri imposibile. Articulam întrebări despre nonsensul existenţei şi al dragostei, mă adresam ei, femeii în alb, cu o disperare abia reţinută, numind-o „iubita mea”, copiam chiar fragmente din Pe culmile disperării (pe care o ţineam în noptieră), făceam divagaţii despre cât de minunat mă simţisem atunci când îmi luase sânge, cu o seringă micuţă, în sala de consultaţii şi despre cum mi-aş fi dorit să las, pentru ea, desigur, să mi se scurgă într-o zi tot sângele din vene. Caietul ocupa ostentativ aproape tot spaţiul de pe noptieră şi, într-o zi, după vizita de dimineaţă, i l-am arătat, rugând-o să-l ia şi să-l citească. Jubilam imaginându-mi surpriza ei, când îşi va vedea numele amestecat în asemenea deznădăjduiri marcate de inteligenţa lui Cioran. Mi l-a adus a doua zi şi, fără niciun cuvânt, l-a aşezat cu grijă pe noptieră, împingând medicamentele ca să-i facă loc. N-am citit pe chipul ei niciun fel de complicitate, niciun semn că ar fi apreciat ce se afla între coperţile acelea negre. Am crezut că jocul a luat sfârşit şi că, surprinzător, Cioran pierduse. După ce s-a terminat vizita medicală şi ea a ieşit pe uşă, l-am deschis şi am rămas uluit: cu un scris mărunt şi incisiv, de bărbat, îmi răspunsese într-un fragment de jumătate de pagină, care începea cu data zilei şi sfârşea cu semnătura ei. Citindu-l, a trebuit să recunosc că aveam de-a face cu o femeie inteligentă şi că jocul se anunţa fertil.

Aşa am început să storc din Cioran tot ce se putea stoarce, pentru a încropi în acel jurnal de spital o inexistentă poveste de dragoste. Asistenta (al cărui nume l-am uitat între timp!) îmi răspundea regulat, încercând să contracareze ideile întunecate, fără să ştie, de fapt, împotriva cui argumenta! Eu îl citeam pe maestru cu o atenţie sporită – lectură pe care am mai practicat-o doar când am lucrat la teza de doctorat –, scriind apoi chiar de mai multe ori pe zi. Ea intrase în joc: ca dresată, în fiecare zi înainte de a pleca, intra în salon şi lua caietul pe care mi-l aducea a doua zi, cu răspunsul şi semnătura ei. Povestea a continuat în acest ritm vreo trei săptămâni, caietul devenind tot mai consistent. Când, în final, m-am externat, l-am luat cu mine, deşi mă gândisem să i-l fac cadou. Nu avea nicio valoare literară, dar pe atunci nu ştiam. Ne-am despărţit pe fugă, în lift, după ce mi-a întins obrazul pentru un sărut pe care eu l-aş fi vrut mult mai pasional. I-am simţit parfumul, apoi m-am dus, cu o strângere de inimă. Ea a rămas cu povestea, eu cu aplicaţia cioraniană şi cu gustul amar că pierdusem ceva. Nu ne-am scris, nu ne-am revăzut. Cu toate că n-aş fi recunoscut nici în ruptul capului, Cioran ieşise, de această dată, înfrânt.

Convertirea: argumentul Cioran

„Nu împlinisem încă douăzeci şi unu de ani când, în urma unei beţii cumplite, am devenit înţelept.” Aşa începea romanul tinereţii mele pe care nu l-am terminat niciodată şi al cărui subiect se învârtea în jurul unui eveniment bahic. După acea poveste, exactă până în cele mai mici detalii, am văzut moartea cu propriii ochi şi viaţa nu a mai arătat deloc la fel. Moartea hidoasă, murdară, care te lasă gol şi te vădeşte ignorant; moartea înfricoşător de reală, nu cea cântată de artişti şi poeţi; moartea implacabilă, plină de teroare, lipsită de milă; moartea care-ţi şterge şi numele, şi fiinţa; moartea cea numai repulsie, numai respingere, pe ea am întâlnit-o şi m-am hotărât să-mi schimb viaţa, fără să ştiu ce va să însemne această schimbare.

Pe atunci am dat peste Lacrimi şi sfinţi. A fost un cutremur. Dumnezeu, despre care nu ştiam nimic şi pe care Cioran îl înfrunta cu insolenţă a căpătat o realitate orbitoare. Am citit cartea pe nerăsuflate, pagină după pagină, cu o uluire crescândă. N-am simţit nicio clipă că Dumnezeu are de suferit din injuriile şi blasfemiile cioraniene, niciun moment nu mi-a trecut prin minte să-I iau apărarea. Dimpotrivă. Parcurgeam întregul text ca pe o pledoarie excepţională pentru Cel Preaînalt, un adevărat argument al existenţei lui Dumnezeu: argumentul Cioran. Pasiunea cu care Cioran îşi derula gândurile era atât de puternică încât dincolo de supărarea lui, vedeam uriaşa poveste de dragoste, care, în pofida divorţului final, depunea mărturie despre existenţa protagoniştilor. Dumnezeul lui Cioran era un Dumnezeu de care nu puteam să nu mă las fascinat.

A fost, acum îmi dau seama, o lectură inversă. Cioran apăruse pentru mine exact sub chipul acelui „incredule convertisseur” de care vorbea Patrice Bolon; iar cartea cu adevărat „cea mai religioasă din Balcani”, după cum avea s-o prezinte autorul însuşi. Am trăit experienţa unei străfulgerări luminoase şi, oricât ar părea de ciudat, când am dat ultima pagină, credeam deja în acel Dumnezeu al lacrimilor şi al dragostei nemăsurate. A urmat Patericul egiptean, Creştinismul redus la esenţe (C.S. Lewis), Filocalia 2 (Sf. Maxim Mărturisitorul), Cămaşa lui Cristos (Lloyd Douglas) şi vizita unor mânăstiri din nordul Moldovei şi convertirea mea la Ortodoxie s-a încheiat. Călugării pe care i-am întâlnit sau despre care am citit în unele din aceste cărţi mi-au părut nişte cioranieni cu sens: renunţaseră la toate lucrurile lumii, adică în termenii maestrului se sinuciseseră deja; căutau cu toată fiinţa „iubirea nebună a lui Dumnezeu”, ceea ce Lacrimi şi sfinţi o făcea la rându-i; în plus, învinseseră moartea, prin credinţa în învierea ce va să vină, depăşind îndoielile „scepticului de serviciu al unei lumi în declin”. Argumentul Cioran îşi găsise astfel împlinirea.

Teza de doctorat: excesul şi umorul

M-am reîntâlnit cu Cioran după masteratul în literatură comparată pe care-l încheiasem cu o teză despre imaginea maestrului în literatura secolului XX. Trecuse suficient timp şi credinţa mă preschimbase, anihilându-mi accesele cioraniene. Cu siguranţă, bucuria luase locul deznădejdii şi exerciţiile ascetice, oricât de puţine, alungaseră gândurile suicidare. Nu mai eram cioranian. Aşa că, atunci când a trebuit să-mi aleg un subiect pentru teza de doctorat în filosofie românească, Cioran nu a fost printre primii vizaţi. Mă gândeam la Noica sau la Nae Ionescu şi întorceam alternativele pe toate părţile. Cei doi erau cu mult mai apropiaţi de ideea de maestru, Noica întemeiase o şcoală de gândire, Nae Ionescu o generaţie. Până la urmă am rămas la Cioran, cred că din cauza timpului care mă presa şi din pricină că, dintre filosofii români, pe Cioran îl parcursesem, cu întreruperi ce-i drept, aproape în întregime. Ipoteza de lucru n-a fost deloc măruntă: intenţionam nici mai mult nici mai puţin decât să dezleg mecanismul interior al acelor parade stilistice menite să şocheze, care deşi încetaseră să mă impresioneze existenţial, continuau să mă fascineze estetic.

Mă aşteptam foarte puţin să mai am mari surprize, dar ele n-au încetat să apară. Caietele mi-au dezvăluit, de exemplu, un alt Cioran, cel nepublic(at), omul din spatele textelor. Cu accente de o sinceritate mult mai frustă, lipsite de reverenţele cu care galeria de admiratori era obişnuită, paginile acelea m-au făcut să-l recitesc, cu alţi ochi, pe maestrul abandonat şi să admit că era mai aproape de Dumnezeu decât crezusem. De asemenea, o nouă lectură a pus în valoare nu doar excesul sub semnul căruia mi-a plăcut să-l plasez în cele din urmă, aproape categorial, pe „scepticul dezlănţuit”, ci şi umorul extraordinar. Râdeam adeseori în bibliotecă atunci când fraza cioraniană se întorcea pe neaşteptate, izbind unde te aşteptai mai puţin. Am înţeles atunci de ce omul Cioran era spiritual şi surâzător: veselia lui era reală, chiar dacă se manifesta în pauzele unor silogisme amare. Era acolo, izbucnind din când în când, ca un contrapunct al scepticismului niciodată pur al paginilor franceze.

Lecturile şi relecturile dintr-unul şi acelaşi autor pot fi foarte diferite. Un cititor slab se va identifica prea mult cu textul, pierzându-se în el. Nu ştiu dacă acesta este un moment obligatoriu în raportul cu un autor pe care l-ai îndrăgit, după care urmează regăsirea de sine şi ieşire din textul în care te apucaseşi, prosteşte, să locuieşti, însă cu mine aşa s-a întâmplat. Să te pierzi în viaţa altuia e desigur o ispită minunată şi care discipol n-a gustat-o în apropierea maestrului? Dacă scrisul este un exerciţiu terapeutic, cum lasă Cioran să se înţeleagă de mai multe ori, orice lectură literală este, paradoxal, inexactă. Oare nu-şi mărturisea Cioran intenţiile de a-şi preveni cititorii, la o nouă ediţie a Tratatului de descompunere, că nu trebuie să ia în serios tot ce stătea scris între acele coperţi?

Un episod oniric

Lucram la redactarea tezei – după ce-mi structurasem şi restructurasem fişele şi ideile – şi l-am visat pe Cioran. Urcam împreună pe o culme de deal, el cu un pas înaintea mea, gesticulând şi explicând-mi ceva, nu-mi amintesc anume ce. Părea o zi de toamnă târzie, cu aer rece şi frunze moarte, sub un cer senin ca oglinda. Cu părul alb dat peste cap, el era maestrul şi eu discipolul care încerca să-i pătrundă înţelesul cuvintelor. S-a oprit brusc şi, cerându-şi scuze, mi-a zis că are ceva „foarte important” de făcut. A coborât în grabă, iar eu l-am urmat la oarecare distanţă. În următoarea secvenţă mă aflam în faţa unei uşi, neputând intra, pentru că era încuiată. Era o uşă din lemn, cu ochiuri mici de geam, cum mai găseşti încă în casele de la ţară, semănând izbitor cu o uşă din copilăria mea. Perdeaua era trasă, dar nu suficient, aşa că am putut privi ce se întâmpla înăuntru. Cioran era întins pe patul de moarte, da, trăgea să moară! Lângă patul lui, la căpătâi, se afla aşezat Andrei Pleşu, iar lângă el, pe un taburet ţărănesc cu trei picioare, l-am recunoscut pe Gabriel Liiceanu. Se mai aflau şi alţi intelectuali în cameră, cu toţii purtându-se ca la un priveghi, în vârful picioarelor. Vorbeau în şoaptă. Cu ochii închişi, Cioran răspundea greu, abia mişcându-şi buzele, trădând o mare oboseală. Nu părea înfricoşat de perspectiva care-l aştepta, era lucid şi destul de împăcat. Voiam să intru şi să-i vorbesc la rândul meu, îmi aduc perfect aminte febrilitatea acestui gând. Ştiam că trebuie să-i dezvălui ceva fabulos, ceva „foarte important”, după scuza lui de mai devreme. N-am reuşit să intru. Însă gândul pe care nu i l-am putut împărtăşi, a rămas viu în mine şi după ce visul s-a dus: „Maestre Cioran, puteţi muri liniştit, pentru că eu voi depune mărturie înaintea lui Dumnezeu despre cum cartea dumneavoastră, Lacrimi şi sfinţi, m-a convertit la credinţa creştină!”

Acum mă întreb cum ar putea fi formulat argumentul Cioran, cel care a avut pentru mine o forţă indiscutabilă, funcţionând ca o veritabilă probă în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Probabil că, într-o formă logică insuficientă, care seamănă cu demonstraţia prin reducere la absurd, ar arăta astfel: (1) Să presupunem că Dumnezeu nu există; (2) Dacă Dumnezeu nu există, atunci nu se justifică niciun fel de pasiune şi niciun fel de intensitate care să depăşească simpla argumentare a nonexistenţei Lui. (3) Dar Cioran îşi proferează blasfemiile cu pasiunea unui îndrăgostit, ceea ce este total nejustificat şi absurd. (4) Ergo Dumnezeu există.

Forma biblică a acestui argument o întâlnim în cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 15-16). Şi Cioran a fost oricum, numai căldicel nu.

Text publicat în Întâlniri cu Cioran, vol. 1,
cuvânt înainte de Eugen Simion,
culegere realizată de Marin Diaconu şi Mihaela-Genţiana Stănişor,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2010, pp. 291-298.