Misterul Dumnezeirii este o constantă a teologiei, logica explicației nefiind dificil de pătruns: cum să poată rațiunea umană să-l circumscrie pe Cel de necuprins? Punând problema raporturilor dintre filosofie și teologie, Hegel avea să susțină însă ceva mai mult și anume că prin revelație misterul divin a fost integral dezvăluit. Firește, este o poziție extremă, cu care Biserica nu poate cădea de acord.

Concilierea filosofiei cu teologia. Teologia și filosofia se reconciliază, afirmă Hegel, fiindcă deși au forme diferite, ele împart același conținut: adevărul. Filosofia justifică prin cercetările ei adevărul teologiei și arată care este rațiunea religiei. „Filozofia – scrie Hegel – are scopul de a cunoaște adevărul, de a cunoaște pe Dumnezeu, căci el este adevărul absolut. Întrucât față de Dumnezeu și explicarea lui nu există nimic altceva ce să merite osteneală” (G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a religiei, traducere de D.D. Roşca, Humanitas, București, 1995, pp. 506-507). Se acceptă aici că, prin filosofie, subiectul își dezvoltă conținutul din sine, dar aceasta nu se reduce la subiectivism, de vreme ce acest conținut este considerat necesar, obiectiv. Cu alte cuvinte, conceptul „... produce [...] adevărul, [...] însă recunoaște totodată acest conținut ca pe ceva neprodus, ca pe ceva adevărat, ființând în sine și pentru sine” (ibid., p. 505).

Calitatea de a fi religie revelată, pe care o deține creștinismul, este mai mult decât simpla manifestare a nemanifestatului: în primul rând, revelația Îl presupune chiar pe Dumnezeu, fiindcă El este Cel care se revelează și se face cunoscut oamenilor; în al doilea rând, revelația presupune o exterioritate, pentru că vine din afară, constituind, după o sintagmă a lui Hegel, „religia pozitivă” (ibid., p. 410). Pozitiv înseamnă, așadar, a fi dat din exterior, de aceea obiectele care cad sub simțuri sunt pozitive, la fel cum tot pozitive sunt și legile statului, istoria, etica etc. Se insinuează aici o dualitate între pozitiv și rațional pe care Hegel o sesizează, realizând că religia, la rândul ei, are o parte pozitivă, prin moștenirea istorică și prin existența Bibliei; cu toate acestea, în momentul în care ceea ce este pozitiv se dovedește a fi în acord cu modul în care rațiunea argumentează, pozitivitatea însăși este suprimată, realul și raționalul suprapunându-se fără rest. A atesta adevărul religiei doar prin pozitivitate înseamnă de aceea prea puțin: existența minunilor ca și a literei Scripturii, literă fără spirit, sunt insuficiente, fiindcă „spiritualul nu poate fi atestat prin nespiritual” (ibid., p. 412). Atestarea spirituală presupune filosofia și dezvoltarea rațională a adevărului, deși Hegel recunoaște că acest punct nu e valabil pentru toți oamenii, filosofia nefiind la îndemâna tuturor. În consecință, chiar dacă minunile își au locul lor minim, iar filosofia pe cel maxim, rămâne o zonă pentru care sentimentul reprezintă forma atestării adevărului religiei creștine. Dar acest sentiment nu este pur și simplu arațional sau irațional, Hegel nedespărțind rațiunea pură de cea practică în felul în care o făcea Kant, ci sentimentul este în mod necesar însoțit de gândire: „Religia își are sediul, terenul în gândire, inima, sentimentul nu este inima, sentimentul unui animal, ci este inima omului care gândește, inima, sentiment care gândește, și ceea ce este de la religie în această inimă, în acest sentiment, este în gândirea, în sentimentul acestei  inimi. Întrucât începem să tragem concluzia, să raționăm, să invocăm argumente, să înaintăm prin determinații de gândire, facem acest lucru totdeauna gândind” (ibid., p. 414). Revelația creștină este, așadar, conformă cu rațiunea, orice conflict dintre teologie și filosofie fiind exclus. Teologia care se întoarce împotriva filosofiei ori este inconștientă, de vreme ce ea înseși face apel la formele gândirii pentru a explicita revelația pozitivă (istorică și biblică), ori este inducere în eroare, atunci când „vrea să păstreze pentru sine o gândire oarecare, accidentală, care constituie aici pozitivul” (ibid., p. 415). Ridicându-se deasupra gândirii accidentale, către cea necesară, teologul trebuie să înțeleagă faptul că doar „spiritul sfânt [...] concepe și știe [cunoaște] divinul”, teologia fiind, datorită gândirii pe care o presupune de fiecare dată, un fel de dezvoltare a mărturiei Spiritului însuși. Prin urmare, în măsura în care este gândire necesară, filosofia poate deveni păstrătoarea revelației: „Mulți teologi, comportându-se exegetic, cred că sunt pur receptivi și nu știu că, receptând, ei sunt activi, că reflectează. Când această gândire a lor este o gândire accidentală, ea se încredințează categoriilor finității și este astfel incapabilă să sesizeze divinul în  conținut; nu este spiritul divin, ci spiritul finit care continuă să se miște în astfel de categorii. // Datorită unei astfel de sesizări finite a divinului, a ceea ce este în sine și pentru sine, datorită acestei gândiri finite a conținutului absolut, s-a întâmplat că învățăturile fundamentale ale creștinismului au dispărut în cea mai mare parte a lor din dogmatică. Nu singură, dar mai ales filozofia este acum esențial ortodoxă; propozițiile care au fost totdeauna valabile, adevărurile fundamentale ale creștinismului, sunt primite și păstrate de ea” (ibid., pp. 416-417). Această postură regală deținută de filosofie va rămâne, de altfel, constantă pentru sistemul hegelian.

Revelația și misterul divin. Pentru Hegel, adevărul revelat al Dumnezeului ca Treime este un adevăr absolut, chiar dacă această determinare a divinului „ca unul-în-trei este cu totul abandonată din câmpul filozofiei, iar în teologie ea nu mai este preocupare serioasă” (ibid., p. 442). De fapt, Treimea reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât „conștiința absolută a adevărului” (ibid., p. 442). Felul în care Hegel concepe Treimea, destul de apropiat de dogmatica Bisericii, rămâne însă tributar modului în care este înțeleasă rațiunea. Diferită de intelect, rațiunea hegeliană are capacitatea de a cunoaște adevărul absolut, depășind orice formă a incognoscibilului. Pentru Hegel misterul se explică doar prin limitările intelectuale sau sensibile. Atunci când Dumnezeu este înțeles după atributele sale, de exemplu, aceste predicate divine care-l descriu pe Cel cu multe nume ajung, în acord cu legile intelectului, în contradicție unele cu altele. Misterul acestor contradicții rămâne doar un mister al intelectului tributar modului uman de a gândi. De fapt, ideea divină „este tocmai suprimare a contradicției”, este „conținutul propriu al ei, menirea ei de a pune această diferență și de a o suprima absolut, și aceasta este viața însăși a ideii” (ibid., p. 433). Dumnezeu ca „universalul absolut concret” (ibid., p. 434) – cu alte cuvinte ca Dumnezeu ce depășește limitările intelectului – este însăși ideea speculativă, adică, după Hegel, raționalul, de aceea, pentru adevăratul filosof al religiei, misterul nu constituie o limită de netrecut. „Această idee speculativă [ideea de Dumnezeu, n.n.] este opusă sensibilului, precum și intelectului; de aceea, ea este un mister pentru modul de tratare sensibil, precum și pentru intelect. Pentru amândouă acestea ea este un μυστήριον adică în ce privește ceea ce este în ea rațional. Mister în sensul obișnuit nu este natura lui Dumnezeu, și cel mai puțin în religia creștină, aici Dumnezeu s-a făcut cunoscut pe sine, a arătat ce este el, aici el este manifestat; dar mister este pentru percepția sensibilă, pentru reprezentare, pentru modul sensibil de tratare și pentru intelect” (ibid., p. 435). Scurt spus, misterul Treimii nu are alți adversari decât „oamenii senzoriali și oamenii intelectuali” (ibid., p. 436), senzoriali pentru că vor să-l cunoască pe Dumnezeu cu simțurile, intelectuali pentru că vor să-i aplice Celui infinit categoriile intelectului finit. Spiritul însuși rezolvă aceste contradicții de care intelectul nu mai poate trece, fiindcă oriunde este vorba de mister ce provine din irezolvabilitatea unor contradicții, acolo este de fapt vorba de viață. Această legătură dintre contradicții și viață este o idee foarte importantă la Hegel, și ea se va regăsi, de exemplu, în felul în care a fost înțeles apofatismul în teologia neopatristică (care nu se revendică de la Hegel, ci de la Tradiția Răsăritului creștin). Chiar dacă la Hegel misterul este soluționat la nivelul supraintelectual (i.e. rațional) al spiritului, pentru apofatismul teologiei ortodoxe această experiență a Dumnezeului viu nu anulează misterul ci, depășind speculația filosofică, îl adâncește, Dumnezeu rămânând incomprehensibil în natura sa. Altfel, orice abolire a misterului ființei divine ar anula diferența ontologică dintre Dumnezeu și creație. În concluzie, chiar dacă filosofia religiei a lui Hegel rămâne în intenția ei profund creștină, misterul naturii dumnezeiești rămâne o limită ireductibilă: Dumnezeu se face cunoscut în energiile sale necreate, dar în ființa sa rămâne pentru rațiunea umană, chiar îndumnezeită, de neajuns.

Tribuna, nr. 211, 2011, p. 24.