Să recreezi, cu urme din Dumnezeul kenotic, lumea prăbuşită printre nonsensuri: ce artă adevărată!

*

După ce luminile lumii se sting, Dumnezeu le aprinde din nou, cu El însuşi.

*

Frumuseţea lumii, în ciuda entropiei ei – ce altceva decât o copilărie? Dumnezeu e frumos în lume, lumea e minunată în Dumnezeu, alte lucruri de o simplitate copilărească. Cine a spus că jocul nu poate începe oricând şi de oriunde, cu siguranţă că s-a înşelat.

*

Începusem ziua bine şi am terminat-o prost. Ce rătăcire pe căile acestei zile, ce îndepărtare, ce entropie spirituală! Cum să fac să rezist? Ar trebui să fug în pustie şi nici acolo nu sunt sigur că aş izbuti. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Mă liniştesc cu acest gând, ca şi cum conştiinţa părăsirii lui Dumnezeu mi L-ar readuce aproape.

*

Pentru cel ce crede, orice referinţă culturală la Dumnezeu i-L aduce în prezenţă, chiar dacă referinţa însăşi nu trimitea decât către un Dumnezeu-idol, către un concept, către un cuvânt gol. E ca şi cum vederea credinţei ar merge oricum mai departe, depăşind urma, alienarea, absenţa, depăşind chiar şi înţelesurile improprii sau eretice ale divinului. Pentru cel ce nu crede, chiar şi amplitudinile rugăciunii rămân la nivelul unor cuvinte goale. Interesant că şi într-un caz, şi în celălalt, cuvintele îşi dezvăluie insuficienţa.

*

Toate căile duc la Dumnezeu. Iată o propoziţie adevărată doar dacă Cel ce a spus „Eu sunt Adevărul” îi stă drept principiu. Şi, desigur, dacă indiferent de punctul de plecare are loc o transformare atât de radicală încât, revenit printr-un accident în acelaşi punct, te întrebi de ai mai putea-o face încă o dată. Prin urmare, deşi toate fragmentele lumii care ne constituie pot să deschidă ferestre către divin, chiar în pofida răului adesea prezent, acest lucru nu implică niciun fel de necesitate. Fiindcă ceea ce deschide în orice abis o scară nu ţine de necesitatea abisului, ci de dragostea lui Dumnezeu.

*

Să poţi mătura, cu un simplu gest, lumea întreagă cu lucrurile ei. Să le dai la o parte, aşteptând ca în nimicul astfel ivit să înţelegi fărâma de viaţă pe care ai primit-o, ca pe o paranteză într-o foarte complicată scriere. Să te aşezi lângă taină ca lângă izvor şi să-ţi dai seama că niciodată n-ai părăsit locul acela – gradul zero al fiinţei.

*

Atâta pasiune pusesem în a răscoli printre lucrurile şi cuvintele lumii încât am ajuns în cele din urmă să descopăr ceea ce nu se afla acolo: pe Dumnezeu.

*

Pentru a scăpa de condiţia de rătăcitor, omul are nevoie cel puţin de un principiu: să creadă că e cu putinţă ca rătăcirea să nu aibă ultimul cuvânt, că pe undeva stă ascuns adevărul. Dar şi această condiţie de posibilitate poate lipsi: pentru rătăcitorul onest, care nu-şi arogă drepturi de atotcunoaştere, nici nu se opreşte din rătăcire în faţa adevărurilor infime, adevărul poate apărea fără vreun a priori. Aşa cum întâlneşti pe stradă, într-o zi de vară, un vechi şi uitat prieten.

*

Rătăcitorul onest e un rătăcit temporar. Pe undeva, adevărul îl caută şi într-o zi îl va găsi. E ca şi cum onestitatea şi timpul ar lucra împreună, în vreme ce rătăcirea ar prefera să rămână pentru totdeauna identică sieşi.

*

E nevoie de mult orgoliu pentru a rămâne până la capăt doar un rătăcit…

*

A fi rătăcit înseamnă a te găsi întotdeauna doar pe tine însuţi, indiferent de ce cauţi. Cu alte cuvinte, înseamnă a produce singurătate.

*

Suferinţa poate să nu fie singurătate, chiar dacă singurătatea poate să fie suferinţă. Contrariul este de asemenea adevărat, aceasta va să zică folosirea verbului modal. De ce se poate spune îndeobşte orice despre această echivalenţă? Pot răspunde printr-un caz particular: Dumnezeu le transformă şi pe una şi pe cealaltă, fiindcă ori de câte ori intervine, revelându-se celui ce suferă/celui singur, nu mai rămâne nimic din afirmaţiile de mai sus, de altfel nişte banale locuri comune. Cum să mai vorbeşti în categorii omeneşti? Discursul despre divin, în măsura în care provine din experienţă îndumnezeieşte până şi locurile comune, iată ce cred…

*

Cioran a sesizat imposibilitatea originalităţii în rugăciune. Ca şi cum Dumnezeu s-ar revela în special prin locuri comune – cele mai ocolite, cele mai urâte de intelectuali. De ce oare nu se lasă convins Cel Preaînalt de originalităţile noastre? De fapt, dacă ar face-o, ar mai fi El Dumnezeul tuturor? Şi încă ceva: cred că originalitatea experienţei lui Dumnezeu este atât de magnifică, încât estetica locurilor comune ce o inaugurează nici măcar nu contează. Frumuseţea divină rămâne orbitoare. Cel ce se sminteşte de locurile comune de dinaintea ei, e doar un ignorant în cele dumnezeieşti, chiar şi atunci când oamenii îl numesc, în acord cu originalitatea sa, geniu.

Text publicat în Tribuna, nr. 193, 2010, p. 25