Am admirat întotdeauna failibilismul lui Popper. Pentru onestitatea ştiinţei şi pentru a dovedi că adevărurile ei rezistă, Popper propune infirmarea acestor adevăruri şi teorii. Ştiinţa veritabilă trebuie să se străduiască în a aduce dovezi care să ateste că anumite teorii sunt eronate. În măsura în care, chiar după acest atac, teoriile ştiinţifice rezistă, ele se dovedesc purificate şi solide, iar ştiinţa dobândeşte un plus de corectitudine şi de întemeiere. Cunoaşterea ştiinţifică a naturii lucrurilor se dovedeşte astfel corectă şi pe deplin legitimă.

Cum ar arăta această metodă translatată în câmpul credinţei? Un failibilism al credinţei ar constitui oare o sursă de întemeiere şi un argument care să fie preluat de pildă de teologia fundamentală sau de apologetică, pentru a demonstra soliditatea existenţei lui Dumnezeu şi a credinţei în El? Dacă analizăm această posibilitate, ne izbim de la bun început de diferenţa capitală între obiectualitatea câmpului ştiinţific, cea care face cu putinţă obiectivitatea teoriilor ştiinţei, şi lipsa acesteia la nivelul credinţei. Cu toate acestea rămâne o zonă ştiinţifică şi în teologie, diferitele discipline înrudite cu cele nonteologice fiind o mărturie clară în acest sens. Istoria bisericească, arheologia biblică, hermeneutica textelor sfinte etc., toate au la bază metode ştiinţifice şi se propun ca ştiinţe teologice tocmai pentru că au în câmpul lor de-a face cu obiectualitatea. Aceste ştiinţe pot fi obiective în aceeaşi măsură ca ştiinţele nonteologice, ba mai mult, ele pot rezista chiar în absenţa credinţei. De aceea nu ne spun prea mult dacă suntem interesaţi de failibilismul credinţei.

Nu vom face o întoarcere nici către psihologie, fie ea religioasă, din simplul motiv că aventura credinţei, deşi se desfăşoară în interioritatea sufletului, nu rămâne doar atât. Să ne amintim de cuvântul lui Sf. Ap. Iacov, „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac 2, 20), şi să încercăm să articulăm failibilismul pornind de aici. Să lăsăm deci pentru moment la o parte argumentele atee împotriva existenţei lui Dumnezeu, demonstraţiile şi atacurile care pot veni din partea ştiinţei, criticile împotriva ierarhiei bisericeşti în care se poate suspecta prea omeneasca voinţă de putere şi multe alte aventuri nihiliste, sceptice ori (neo)ateiste. Întrebarea este: dacă un om care crede s-ar apuca să practice, din onestitate failibilistă, faptele necredinţei, credinţa în sine ar rezista? Deşi ar continua să se roage, o asemenea persoană ar trebui să bată crâşmele în lung şi-n lat, înnecându-se în alcool ori de câte ori ar simţi nevoia onestităţii credinţei; ar putea merge la bordel nu cu Critica raţiunii pure în buzunar, asemenea lui Cioran, ci mai grav, cu Sf. Scriptură, provocându-l pe Dumnezeu să reziste acestui atac; de asemenea, când ar avea nevoie de bani, i-ar fura în cel mai atent mod cu putinţă; ar înşela şi minţi cât i-ar permite situaţia, pentru a nu fi demascat şi n-ar trebui să se dea înapoi nici de la „contraargumentul” final – vărsarea de sânge. În fond, şi-ar putea argumenta el, dacă în istorie s-a vărsat atâta sânge în numele lui Dumnezeu, de ce n-ar putea vărsa şi el, având tot un ideal „divin”?

Am făcut această descriere plastică pentru a ajunge la un rezultat. Aşadar, un asemenea om, care încearcă prin fapte potrivnice să-şi verifice obiectivitatea şi tăria credinţei, ce ar putea conchide? Evident, răspunsul ar ţine din nou nu de obiectivitate, ci de felul în care el, ca persoană care încă se mai roagă, trage concluziile. Deşi e greu de imaginat că un credincios veritabil ar face cu bună ştiinţă (şi de dragul ştiinţei!) aşa ceva, istoria ne-a vorbit mult prea mult de ticăloşi care cred, aşa că îmbinarea nu e imposibilă. Ceea ce ar rezulta din acest tur de forţă failibilist ar fi totuşi o poveste personală, iar concluziile s-ar aplica doar celui care a făcut experimentul. Mi-e greu să cred că, fiind credincios, omul nostru ar mai rămâne la fel; sunt convins însă că, dacă ar rămâne totuşi printre cei ce cred, dacă prin cine ştie ce revelaţie surprinzătoare, fie divină, fie rod al conştiinţei proprii, ar ajunge să afirme că Dumnezeu există şi credinţa e un dar care merită acceptat, nu ar mai avea aceeaşi credinţă ca înainte de experiment. Poate că ar fi convins că poţi crede chiar făcând faptele necredinţei, devenind astfel un soi de eretic (şi câte denominaţiuni creştine nu trec cu mare uşurinţă peste necesitatea faptelor, accentuând-o doar pe cea a credinţei?). Poate că s-ar reconverti, cu tăria pocăinţei acelui avvă din Pateric care a devenit călugăr după ce a spintecat cu sabia o femeie gravidă pentru a vedea „cum stă pruncul în pântecele ei” (Apollo, 2)! Oricare ar fi rezultatul, „failibilismul credinţei” nu ar putea fi o metodă pentru dovedirea onestităţii ştiinţifice a credinţei.

Invers, ateul virtuos, care s-ar apuca să practice faptele credinţei pentru a testa rezistenţa ateismului probabil că ar cădea sub aceleaşi considerente concluzive. Există un personaj al lui Vladimir Volkoff, în Struţocămila, care, comunist fiind, devine preot pentru a submina Biserica din interior. După mai bine de două decenii, misiunea lui se diluează, în timp ce credinţa capătă substanţă. Se poate imagina şi în cazul unui experiment failibilist ca ateismul să nu reziste şi să se preschimbe în credinţă, dar, fireşte, aceasta este situaţia excepţională. A te purta ca şi cum ai crede, chiar dacă ai credinţă puţină, poate spori credinţa; dar a face acelaşi lucru, ateu fiind, un rezultat similar pare destul de improbabil, deşi nu imposibil. Un alt exemplu, din aceeaşi zonă, este personajul dostoievskian din Crimă şi pedeapsă, în care conştiinţa morală s-a manifestat surprinzător chiar pentru posesorul ei. Raskolnikov reprezintă limita în care nu prin faptele credinţei, ci prin ducerea la exces a faptelor necredinţei ajunge, în cele din urmă, să creadă.

Rezultatul acestui tip de failibilism – dostoievskian şi într-un sens şi în celălalt – ar ţine, aşadar, de subiectivitatea şi decizia proprie. El nu ar putea funcţiona obiectiv, ca în sfera ştiinţelor, deci nu ar putea constitui o probă evidentă pro credinţă sau pro ateism. Într-un fel, failibilismul e impropriu şi impracticabil în sfera interiorităţii, acolo unde-şi află locul credinţa în Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă să trasăm o distincţie radicală (şi modernă) între subiectiv şi obiectiv, aruncând credinţa doar în sfera subiectivismului; unele confirmări venite dinspre zona ştiinţei, ca şi fenomenul social al comuniunii de credinţă ne obligă să ne reţinem de la o atare atitudine. Cu toate acestea Dumnezeul-persoană, al dialogului şi al dragostei, nu poate fi supus niciunui experiment ştiinţific crucial. Neputând deveni un obiect de studiu, un cadavru divin pe masa de lucru a ştiinţei, El rămâne într-o zonă aflată dincolo de testele failibiliste, fără ca prin acest fapt credinţa să-şi piardă din onestitate. Numai că e vorba de onestitatea care vine din faptele credinţei: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16).

Articol publicat în Tribuna, nr. 179, 2010, p. 21.