„Gândesc, deci exist”, iată o formulă corectă. Ori de câte ori încerc să-mi dau seama că sunt, fac apel la ea, ca la o paranteză istovitoare. De ce n-am parte de mine însumi decât după o demonstraţie, fie ea genială? Nemulţumit, mă declar împotrivă-i, dar îmi lipsesc forţele: cum să te ridici contra unuia dintre cele mai fundamentate gânduri din câte s-au rostit vreodată sub cer?
O cale ar exista parcă, dar ea nu va demonstra contrariul, ci îşi va face începutul pornind de la o atitudine diferită: nu tânjeşte dictonul cartezian la obişnuirea cu sine? În măsura în care nu sunt de acord cu el, va trebui să încep de la dezobişnuire, deci să mă dezobişnuiesc de mine însumi.

*

Dezobişnuirea de sine porneşte de la o fractură interioară deja dată: aceea dintre un eu şi alt eu (dintre Eu şi Supraeu, ar susţine Freud), eul autentic criticând nemilos pe toate celelalte euri. Diferenţa dintre mine (dezobişnuitul) şi un schizofrenic este radicală: pe când acela se confundă până la identificare cu toate eurile neautentice, eu rămân închis în cetatea celui autentic. Care nu e nici măcar acesta ce scrie acum, aici.

*

Orice acuzaţie care cade asupra mea este adevărată. De câte ori acest gând îmi pare neeronat, sunt pe cale.

*

Nu lupt eu însumi împotriva mea? Atunci de ce să mă las copleşit de ură, când alţii se apucă să poarte, alături de mine, acest război? Loviturile lor sunt loviturile pe care însumi mi le-aş aplica dacă n-aş fi laş. De aceea, dacă ei nu m-ar ajuta, negreşit că n-aş mai câştiga nicio singură bătălie în dezobişnuirea de sine.

*

A te considera meschin, rău, laş, vanitos e mai aproape de adevăr decât a-ţi atribui virtuţile contrare. Şi, lucru ciudat, faptul e adevărat chiar atunci când eşti convins că toate acestea sunt doar nişte metode în dezobişnuirea de sine…

*

Că sunt rău e un adevăr. A fi bun e întotdeauna doar un (d)efect de imaginaţie. Oricine poate face binele, nimeni însă nu e în stare să fie bun…

*

Sunt momente când în dezobişnuirea de sine îţi dai seama că nu te afli nici măcar la început…

*

De vreme ce se repetă iarăşi şi iarăşi, dezobişnuirea de sine nu refulează nimic, deşi neagă aproape totul. Ea nu poate să uite nimic din lucrurile particulare cu care operează, ea nu se poate uita decât pe sine. Dezobişnuirea de sine este sau nu este şi orice măsură intermediară îi e străină.

*

Cel mai uşor lucru este să te dezobişnuieşti de dezobişnuirea de sine… Ca şi cum căzând, te-ai fragmenta în lucrurile lumii.

*

Cu apropiaţii trebuie să te porţi la fel de îndatorat precum o faci cu străinii. Aceasta nu pentru că ar fi cu adevărat mai străini decât credeai, ci pentru că tu, în fond, eşti străin pentru întreaga lume. A te înstrăina în Dumnezeu e semnul unei atenţii sporite faţă de toate lucrurile care, în distanţa pe care o dobândesc odată cu această mutaţie, îşi redobândesc noutatea pierdută cândva printr-o apropiere exasperantă.

*

Ca să nu-l trădezi neîncetat pe Dumnezeu, trebuie să-ţi asumi condiţia de trădător continuu care refuză însă actele de trădare. Aceasta nu înseamnă trădător potenţial, pentru că unde apare smerenia, apare şi antinomia, iar distincţia aristotelică îmi pare nefuncţională. De asemenea, nu înseamnă nici că după fiecare trădare te căieşti. Ci mult mai mult: eşti un mare trădător în act, chiar atunci când nu comiţi niciun act de trădare!

*

Suferinţele psihice sunt iluzii, adică moduri greşite de a gândi realitatea. Ele nu ajută la dezobişnuirea de sine mai mult decât ajută zborului real visele în care pluteşti pe deasupra copacilor. În comparaţie cu ele, suferinţa fizică are o demnitate ce merită toată atenţia, de vreme ce, atunci când e asumată hristic, reprezintă un antidot veritabil pentru degenerarea lumilor psihicului.

*

Dezobişnuirea de sine e imposibilă. O afirmaţie cu care sunt de acord cu atât mai mult cu cât ştiu că nu spune tot adevărul.

Să nu-l judeci pe aproapele tău, iată o virtute cu adevărat imposibilă! Cum să-ţi ostoieşti altfel setea de a fi, când nu eşti decât coborându-l şi criticându-l pe celălalt? Şi cum să creşti altfel decât hrănindu-te cu „carnea” lui?

*

Dacă a fi-ul omului nu se hrăneşte din Dumnezeul cel viu, judecarea aproapelui e o necesitate. Ontologia Dasein-ului, în acest punct, miroase a crimă.

*

Virtutea este doar semnul vizibil al unei angajări interioare dintre cele dramatice. Dacă aceasta din urmă lipseşte, virtutea nu poate avea decât o valoare socială, nimic mai mult, reprezentând doar urma firavă a unei experienţe fundamentale pe care Tradiţia a transmis-o, dar pliurile istoriei personale au transformat-o în neant.

*

Să te vezi pe tine mai prejos decât toată făptura, oameni sau animale (Avva Pimen), înseamnă să-ţi recunoşti adevărata fire, aşa cum arată ea în absenţa harului lui Dumnezeu. Ca să înţelegi deşertăciunea tuturor lucrurilor şi nimicnicia proprie trebuie doar puţin realism: să înţelegi că în mod actual eşti nimicnicire şi autonimicnicire (două cuvinte care nu elimină defel voluptatea!), chiar dacă posibilităţile de care dispui, prin Cel ce este, sunt dumnezeieşti.

*

Dar cum să te vezi pe tine sub toată făptura, atâta timp cât inteligenţa îţi demonstrează fără eroare că, în realitate, lucrurile stau dimpotrivă? Este evident că numai Dumnezeu poate anihila forţa unei asemenea evidenţe. Să fie smerenia tocmai prezenţa lui Dumnezeu, slava Lui, aceea văzută de Moise pe muntele Sinai după trecerea Celui de Nevăzut? Cea dintâi dintre virtuţile veacului viitor, cea care poate fi lucrată încă de aici?

*

Iubirea duşmanilor, deşi dificil de practicat, poate fi înţeleasă în baza comunităţii de natură umană: aidoma nouă, cei care ne urăsc sunt tot oameni, ne seamănă, chiar dacă greşesc. Gândul că în alte condiţii şi într-un alt context i-am fi putut număra printre prieteni e cât se poate de plauzibil. Dar cum să înţelegi smerenia, când un asemenea raţionament analogic o distruge, de vreme ce tocmai neasemănarea (a fi mai prejos decât ceilalţi) îi este principiu?

*

A te vedea mai prejos decât toată făptura înseamnă tocmai a schimba scala de comparaţie: în loc de o comparaţie unu la unu (eul şi creaţia), intervine în ecuaţie şi Dumnezeu. Apropierea Lui schimbă gradul de gravitate al unui păcat, în aşa fel încât, chiar dacă pentru alţii poate fi mărunt, pentru cel smerit, aflat în prezenţa iubirii lui Dumnezeu, deţine o gravitate fără seamăn.

*

Dar oare nu camuflează smerenia un orgoliu infinit? Kenoza lui Dumnezeu, coborârea Lui până la a deveni om şi a trece prin suferinţă şi moarte dovedeşte că nu. Ea ascunde mai degrabă o altă realitate, care nu seamănă cu cea de aici mai mult decât seamănă smerenia însăşi cu vreuna dintre virtuţile înţelese cu uşurinţă.

*

Cum am putea interpreta afirmaţia apostolului că este cel dintâi dintre păcătoşi (1 Tim 1, 15)? Cu siguranţă ea nu susţine că Sf. Ap. Pavel ar fi făcut păcate în care ceilalţi nu au căzut, nici în trecut, nici în prezentul în care sunt rostite aceste cuvinte. Rămâne viitorul: este apostolul în mod potenţial un păcătos mai mare decât toţi păcătoşii din toate timpurile? Dacă da, cum se poate explica acest lucru? Sunt păcatele potenţiale la fel de grave, de reale, precum cele actuale? Sau acolo unde nu mai este timp, în experienţa (episodică?) a veşniciei (pe care apostolul o cunoştea, fiindcă fusese ridicat până la al treilea cer), nici diferenţa dintre act şi potenţă nu mai e posibilă, iar păcatele potenţiale sunt pur şi simplu actuale?

*

Este omul îndumnezeit atât de diferit de omul natural încât păcatele sale necomise să fie mai mari decât cele mai atroce păcate săvârşite de acesta din urmă?

*

Există şi o smerenie care nu e legată de păcate proprii: smerenia Celui fără de păcat, smerenia lui Hristos, care înseamnă deplina ascultare faţă de voia Tatălui. Să fie oare smerenia ascunsă în ascultare, iar nu în cazuistica păcatelor?

(Fragmente din volumul Dumnezeul gândurilor mărunte, în curs de apariţie la Editura Limes, Cluj-Napoca)

Text publicat în Tribuna, nr. 163, 16-30 iunie 2009.