Am admirat întotdeauna failibilismul lui Popper. Pentru onestitatea ştiinţei şi pentru a dovedi că adevărurile ei rezistă, Popper propune infirmarea acestor adevăruri şi teorii. Ştiinţa veritabilă trebuie să se străduiască în a aduce dovezi care să ateste că anumite teorii sunt eronate. În măsura în care, chiar după acest atac, teoriile ştiinţifice rezistă, ele se dovedesc purificate şi solide, iar ştiinţa dobândeşte un plus de corectitudine şi de întemeiere. Cunoaşterea ştiinţifică a naturii lucrurilor se dovedeşte astfel corectă şi pe deplin legitimă.

Cum ar arăta această metodă translatată în câmpul credinţei? Un failibilism al credinţei ar constitui oare o sursă de întemeiere şi un argument care să fie preluat de pildă de teologia fundamentală sau de apologetică, pentru a demonstra soliditatea existenţei lui Dumnezeu şi a credinţei în El? Dacă analizăm această posibilitate, ne izbim de la bun început de diferenţa capitală între obiectualitatea câmpului ştiinţific, cea care face cu putinţă obiectivitatea teoriilor ştiinţei, şi lipsa acesteia la nivelul credinţei. Cu toate acestea rămâne o zonă ştiinţifică şi în teologie, diferitele discipline înrudite cu cele nonteologice fiind o mărturie clară în acest sens. Istoria bisericească, arheologia biblică, hermeneutica textelor sfinte etc., toate au la bază metode ştiinţifice şi se propun ca ştiinţe teologice tocmai pentru că au în câmpul lor de-a face cu obiectualitatea. Aceste ştiinţe pot fi obiective în aceeaşi măsură ca ştiinţele nonteologice, ba mai mult, ele pot rezista chiar în absenţa credinţei. De aceea nu ne spun prea mult dacă suntem interesaţi de failibilismul credinţei.

Analiza timpului pe care Heidegger o face în Fiinţă şi timp are meritul de a evidenţia temporalitatea originară a Dasein-ului şi importanţa pe care viitorul, ca unul dintre modurile în care această temporalitate se temporalizează, o deţine faţă de celelalte extaze temporale, trecutul şi prezentul. Dasein-ul este, într-un fel, propriul său viitor, prin starea de hotărâre anticipatoare, iar timpul nu are o curgere gramaticală – trecut, prezent, viitor –, ci are ca nucleu tocmai viitorul de la care îşi poate dobândi autenticitatea. Să remarcăm că orizontul morţii reprezintă termenul limită în raport cu care autenticitatea Dasein-ului poate fi dobândită. Această limitare – dincolo de care fenomenologia „ca ştiinţă riguroasă” nu se poate hazarda, fără a-şi pierde tocmai rigurozitatea, rămâne la Heidegger posibilitatea maximă care nu necesită niciun fel de actualizare, dar fără de care integralitatea Dasein-ului nu poate fi gândită. Ne propunem ca, pornind de la această deschidere existenţială, să analizăm felul în care timpul îşi defineşte curgerea pentru omul credinţei creştine.