Credință, filosofie și alte marginalii

Adrian G. Romila

Afirmat ca exeget al lui Cioran şi ca eseist cu puternice intarsii religios-ortodoxe, Nicolae Turcan îmbină cu succes vocaţia filosofică şi pe cea teologică. Discursul său respiră atât greutatea argumentaţiei riguroase, tipică raţionamentelor „tari”, cât şi pe cea a fragmentarismului eclectic, aerisit cultural, moştenit, probabil, de la celebrul aforist răşinărean exilat la Paris, asupra căruia autorul s-a oprit admirativ cel mai mult. Indiferent de abordare, fie că e una sobră (Cioran sau excesul ca filosofie, 2008), fie că e fulgurantă (Dumnezeul gândurilor mărunte, 2009), mixtura de genuri nu pare a deranja deloc mesajul central. Turcan e un eseist pentru care credinţa se mişcă firesc în spaţiul culturii, mărturisind despre valori pe care numai o perspectivă voit sceptică şi programat agnostică le-ar vedea ca distonante, într-o contemporaneitate definită ca post-modernă. Cel puţin aşa se vede credinţa din textele autorului, şi ea intersectează mai ales în acest fel liber un orizont umanist, altfel nepreocupat în mod expres de teologie sau de relevanţa modernă a sacrului creştin.

Exact despre firescul şi legitimitatea actuală a credinţei vorbeşte şi ultima sa antologie de studii şi eseuri, publicate, anterior, în varii reviste româneşti şi străine. Adunând textele sub un singur titlu, Credinţa ca filosofie. Mar­ginalii la gândirea Tradiţiei (Eikon, 2011) apare ca o curajoasă abordare a credo-ului ortodox, organizată pe secţiuni specializate teolo­gic, oarecum restrânse ca referinţe (Tradiţie şi sfinţenie, Dincolo de iluzia transcendentală, Orthodoxia perennis), dar şi generale, mai deschise reflecţiei culturale şi unui fel de poetică personală (În loc de introducere: argumentul Cioran, Meditaţii (post)metafizice, Pagini dintr-o logică recesivă, Critica raţiunii teologice).

Dacă în primele avem deschideri hermeneutice circumscrise arealului filosofic şi dogmatic creştin (despre mobilitatea vie a Tradiţiei Bisericii, despre rigoarea logică şi simbolică din mărturisirea niceo-constantinopolitană, despre valenţele religioase ale gân­dirii unor Kant sau Hegel, glosări pe marginea unor Dionisie Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul ori pe temele libertăţii şi raţiunii, sub auspiciile lui Dumnezeu), în celelalte preocuparea pentru raporturile dintre credinţă şi cultura laică amplifică adresabilitatea textelor. Aici, în alunecarea erudită, în argumentaţia convingătoare, în dialectica inedită şi în formulistica tuşantă se ivesc calităţile de scriitor ale lui Nicolae Turcan. De la recitirea paradoxurilor aparent anticreştine ale lui Cioran (despre care autorul mărturiseşte în nenumărate rânduri că l-a convertit prin căldura unei negaţii „cu obiect”), trecând prin demontarea aşa-zisei ortodoxii a lui Mircea Eliade, prin legăturile dintre religie, politică şi ficţiune în literatura lui Bartolomeu Anania şi până la revirimentul credinţei din perspectiva relativismului recent, marginaliile autorului dovedesc cât de permisivă cultural poate fi, până la urmă, Tradiţia. Pentru cel ce crede şi e fidel unui tezaur simbolic şi liturgic, „a fi în Tradiţie” înseamnă, după Turcan, „a crea şi a păstra”, a-i seconda discursul cu siguranţa unei prezenţe a Duhului lui Dumnezeu, chiar şi acolo unde El nu e atât de evident ca în dialogul-rugăciune.

În câteva din textele care se referă precis la actul credinţei (şi în ele curajul speculativ e maxim), autorul susţine că aceasta emerge din necredinţă şi din îndoială, că „ea este în mod fundamental o formă de necredinţă”. Explicabil, în multe privinţe, pentru cineva a cărui apropiere de Dumnezeu a fost provocată, după propriile spuse, de temerarul eseu cioranian Lacrimi şi sfinţi. Perspectiva lui Nicolae Turcan, destul de apropiată de cea a unui Kierkegaard sau Şestov (cu greutatea ortodoxă, desigur), porneşte de la interogaţiile hermeneutice ale lui Vattimo („cred că încă mai cred”), dar şi de la celebrele îndoieli evanghelice ale unor personaje confruntate cu neputinţa unei opţiuni complete, definitive (tatăl tânărului care cere ajutorul lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”). Îndoiala pare indisolubil legată de căutările unui credincios aflat în disperarea de-a crede până la capăt, de aceea nu de relativism e vorba în posibilitatea îndoielii. „Pentru cel disperat, acurateţea e importantă fiindcă adevărul e important. Doar adevărul poate vindeca, de aceea adaosul îndoielnic este forma ultimă de onestitate, smerenia care, chiar de se teme de insuficienţa credinţei, ştie că trebuie să păzească rigurozitatea adevărului.” Dacă dialectica credinţă-necredinţă e inevitabilă, rămâne problema dozajului între cele două şi a eficacităţii credinţei, care trebuie să domine sau să vindece necredinţa.

Pe de altă parte, căpătarea certitudinii în credinţa religioasă nu seamănă cu verificările şi confirmările din ştiinţele pozitive sau din experienţele testabile imediat (eventual, după metoda Popper). În credinţa religioasă, susţine autorul, încredinţarea se produce prin luminare treptată şi prin convertire subită. Certitudinea credinţei are de-a face cu un consens subiectiv, bazat pe experienţa sfinţilor şi a revelaţiilor interioare, sprijinite, apoi, pe propo­ziţiile dogmatice ale Tradiţiei şi pe adevărurile textelor scripturistice. „Failibilismul credinţei”, cum numeşte Turcan posibilitatea încredinţării, „nu ar putea fi o metodă pentru dovedirea onestităţii ştiinţifice a credinţei”, căci „failibilismul e impropriu şi impracticabil în sfera interiorităţii, acolo unde-şi află locul credinţa în Dumnezeu”. Dumnezeul-persoană, al dialogului şi al dragostei nu poate fi supus niciodată unui experiment ştiinţific ultimativ, iar certitudinea credinţei ţine de schimbările discrete şi profunde ale fiinţei umane, schimbări care cer, adesea, ani de îndoială şi de nevoinţă.

Global vorbind, renaşterea religiei în post-modernitate are legătură cu hermeneutica tolerantă a marilor texte şi simboluri, ce presupune recitirea atât a maeştrilor sceptici ca Nietzsche, Freud sau Cioran, cât şi a Tradiţiei Bisericii înseşi. „Relativismul”, afirmă autorul, „trebuie să ia în considerare nu doar posibilitatea indefinită a multiplului, ci şi faptul că anumite credinţe rezistă asaltului său”.

Fără să fie deloc o carte „de filosofie”, în înţelesul sistematic-arid al acesteia, şi nici una dogmatic-creştină, ca manifest arogant şi autosuficient, volumul lui Nicolae Turcan leagă dis­cursuri culturale, istorii nelămurite şi opţiuni subiective într-o confesiune a unui credincios modern. Dacă n-aş pomeni de latura estetă, prezentă poate irelevant în spaţiile prea mici ale textelor, francheţea şi buna cumpănire ar fi unele dintre calităţile acestei necesare confesiuni.