Categories
Tags
Cioran
Dumnezeu
Feuerbach
Hegel
Ortodoxie
Ortodoxie postmodernă
Spirit
St. Dionysius the Areopagite
Turcan
Vattimo
credinţă
credință
failibilism
filosofia religiei
filosofie
filosofie creştină
libertate
literatură
maestrul
necredinţă
orthodox theology
philosophia christiana
postmodernism
sfinţenie
teognosie
Visitors Counter
| Marius Vasileanu comentează Dumnezeu gândurilor mărunte |
|
|
|
| Sunday, 17 October 2010 20:11 |
|
There are no translations available. ![]() Dumnezeul bucuriei"Între bucuria tulburătoare şi cea curată este o diferenţă ca de la pământ la cer. Cea dintâi creează marile romane de dragoste, cea de-a doua sfinţenia"- este una dintre inspiratele rostiri notate de Nicolae Turcan în ultima sa carte: "Dumnezeul gândurilor mărunte" (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2009).
Nicolae Turcan este absolvent şi doctor în filosofie, totodată licenţiat în teologie ortodoxă. Volumul său "Cioran sau excesul ca filosofie" (Ed. Limes, 2008) a fost bine primit de confraţi, fiind onorat şi cu Premiul "Henri Jacquier", acordat de Centrul Cultural Francez din Cluj.
N. Turcan este redactor-şef al revistei "INTER - Revista română de studii teologice şi religioase", o excelentă publicaţie academică editată de Institutul INTER din Cluj-Napoca.
"«Plânsul dătător de bucurie» (Sf. Ioan Scărarul), sau despre locul în care Dumnezeu se ascunde" (p. 99), mai scrie Nicolae Turcan dezvăluind, dincolo de studiile universitare, profundul său ataşament pentru viaţa creştină. De altfel, volumul de faţă este o sumă de gânduri care par a fi fost la un moment dat un pseudojurnal de bord. De unde şi bogăţia temelor abordate: Ratarea, trândăvia şi vocaţia; Gândirea secundă şi neştiutorul; Dezobişnuirea de sine; Silogismele morţii; Locurile Eului; Avatarurile răului; Lumea vizibilului; Dumnezeul Bucuriei…
Vizibil slujitor la templul creaţiei lui Cioran, stilul lui Nicolae Turcan este seducător, mânat de temporizări ardeleneşti - cuminţi şi aducătoare de pace -, dar atent strunit în exprimările paradoxale, aşa cum bine-i şade creştinismul ortodox: "Când începi să mergi pe cale constaţi că o faci în mers de rac, distanţându-te. E ca şi cum ţi s-ar clarifica punctele la care ar trebui să ajungi şi pe măsură ce vizibilitatea lor ar spori, ai constata că eşti tot mai departe de ele. Şi totuşi ceva creşte mereu, ceva se înnoieşte neîncetat în această alergare după Dumnezeu: nădejdea. De parcă, în loc să te cufunzi în deznădejde, cum ar fi şi firesc în urma observării că ţelurile călătoriei se îndepărtează, te-ar apuca bucuria. Pentru că experienţa distanţei e mereu însoţită de cea a unei inefabile prezenţe. Dar are oare distanţa ceva în comun cu Dumnezeul cel atotprezent, cel în care timpul e doar un segment de dreaptă, cel aflat într-o diferenţă ontologică radicală faţă de om? Nu cred."
Cu alte cuvinte, afirmaţia cioraniană "Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul" pare că a fost citită de filosoful Nicoale Turcan cu gândul la Plotin ("Fuga celui singur către Singurul"), dar în cheie creştină. Deoarece continuă: "Dumnezeu se manifestă nu în pofida distanţei, ci în imperială indiferenţă faţă de ea. Pentru că întru El, distanţele şi apropierile nu stau într-un raport de contrarietate. De aceea, de ce n-ar fi conştiinţa distanţei doar o modalitate umană de înţelegere? Şi anume, tocmai aceea care dislocă staza întru Dumnezeu (acea cauză a plictisului invocat de cei nepricepuţi), lăsând locul «epectazei» - de care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa - făcând posibilă, cu alte cuvinte, înaintarea continuă în Dumnezeu, fără oprire, fără diminuarea bucuriei?" (p. 108-109).
Nota bene: conform dicţionarului, "epectaza" este "învăţătura dezvoltată de sfântul Grigorie de Nyssa, potrivit căreia sufletul, fiind atras de Dumnezeu, este într-o continuă mişcare ascendentă către treptele superioare ale plenitudinii harului. Simbolul epectazei este Moise, care «nu se opreşte deloc în urcuşul său, nici nu-şi fixează limite la mişcarea sa către înălţimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia şi continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă totdeauna, înaintând, spre una superioară» (Grigorie de Nyssa, «Viaţa lui Moise») "
Întrebându-se, într-un studiu, cândva "Cum e cu putinţă ca un sceptic (şi un nihilist totodată!) să se considere discipolul sfinţilor? Care sunt urmele acestui discipolat sau cum arată portretul de "sfânt" al gânditorului Cioran?" (vezi revista INTER, vol. II, nr. 1-2, 2008, p. 408-417), N. Turcan practică o luptă nedreaptă: scriitorul născut la Răşinari se împărtăşeşte din pocalul paradoxurilor fără de scop, aproape zen, precum: "Este evident că Dumnezeu era o soluţie şi că nu vom mai găsi niciodată o alta la fel de satisfăcătoare" -, pe când tânărul teolog clujean, integrat evident într-o tradiţie vie, diluează rând pe rând capcanele, dar o depăşeşte inclusiv pe cea a lucidităţii sterpe: "Suferinţa majoră nu poate fi nici uitată, nici depăşită, ci doar integrată. Dacă această integrare are loc la nivelul conştiinţei, devii înţelept: dacă nu, te îmbolnăveşti fără scăpare."(p. 35)…
Astfel, lecţia marelui Cioran pare asimilată din perspectivă creştină, fără ca aceasta să diminueze din ecartamentul magistrului a cărui osie sprijinită deopotrivă pe disperarea lucidităţii maxime şi pe inagalabilul rostirii paradoxale nu poate fi diminuat de vreo doctrină: "Dispunem de cuvinte într-un mod baroc. Realitatea pe care ele o construiesc este adeseori iluzorie. Că se întâmplă uneori ca Adevărul să se descopere chiar în iluzie, iată un merit care nu aparţine iluziei" (p. 103).
Dar această carte nu este nicidecum o simplă replică de laborator la studiile operei cioraniene, chiar dacă anumite (da!) aforisme par o permanentă dispută între cei doi filosofi - vezi, de pildă, capitolul intitulat "Luciditatea celui fără credinţă", din care ar fi păcat să nu citez: "Deşi n-ar recunoaşte-o nici în ruptul capului, luciditatea este ultima dintre iluzii, cea care apare după ce toate celelalte s-au făcut ţăndări" (p. 80). Cartea de faţă este mult mai mult: dă seamă de apariţia unui proaspăt şi talentat gânditor în cetatea limbii române, ale cărui scrieri trebuie urmărite cu toată atenţia. Ne vor bucura…
Căci "Bucuria e un cântec al inimii, care nu se opreşte şi nu se înfricoşează. Ea este mediul în care cel care-l contemplă pe Dumnezeu îşi petrece zilele" (p. 100). Prin această carte Nicolae Turcan ne convinge că "distanţa" de la luciditate la contemplaţie poate fi dizolvată întru Bucurie.
Text publicat în Ziarul de Duminică, 15 octombrie 2010, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dumnezeul-bucuriei-de-marius-vasileanu-7479374 |















