Întoarcerea lui Dumnezeu are în lumea contemporană trăsături care acoperă întreaga panoplie a posibilităţilor. Asistăm astăzi atât la o revenire în forţă a religiilor tradiţionale, cum se întâmplă, de pildă, în cazul Islamului imigrant al Europei şi în cazul Ortodoxiei ţărilor din Est, cât şi la o sporire a exegezelor diferite ale creştinismului, fapt care duce la ivirea a noi denominaţiuni şi secte. De asemenea, se evidenţiază şi o religiozitate difuză, atât de dragă postmodernismului, în baza căreia din oferta religioasă se poate alege orice, într-un sincretism fără probleme dogmatice şi fără spaima singulară a adevărului. Integrismul şi relativismul sincretist par a sta alături în aceeaşi galerie, reprezentând grade sporite de libertate socială, dar şi de periculozitate.

Climatul actual face posibilă reluarea discuţiilor despre Dumnezeu. După ce moartea metafizicii a fost declarată de gânditorii postmoderni, teologiile revin în acest câmp deschis, preluându-i teme şi discursuri pe care le tratează după cum dictează grila hermeneutică aleasă ori denominaţiunea proprie. Gândirea postmodernă, la rândul ei, propune soluţii religioase care depăşesc dialectica secular – religios, găsind resurse tocmai acolo unde ele stăteau să moară. Valorile muribunde sunt preferate celor vii şi declarate astfel viabile, pe baza unor temeiuri nonmetafizice, ci doar de metodă, oferite de filosofia hermeneutică. Teologíi ale morţii lui Dumnezeu, religii fără Biserică, fără adevăr şi fără revelaţie, credinţe nihiliste sau creştinisme fără prezenţa Dumnezeului-Om sunt tot atâtea teorii care îmbogăţesc, orizontal, peisajul. În ciuda dialecticii uneori dure a extremismelor religioase, pluralismul legiferat face cu putinţă, cel puţin teoretic, supravieţuirea fără conflicte majore, atunci când fanatismul nu ignoră orice raport firesc cu viaţa, asumându-şi violenţa ultimă.

Probabil că una dintre problemele cele mai vizibile în contextul de faţă se iveşte tocmai din discuţiile asupra adevărului. Dincolo de cele câteva tipuri de adevăr cu care gândirea modernă ne-a obişnuit şi cărora le suntem tributari ori de câte ori ne recunoaştem drept beneficiarii tehnicii moderne, adevărul religiei creştine rămâne o provocare. Adevărul-Hristos din „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), dezvăluie o componentă maximală care, ignorând relativismele şi sincretismele zilei, se distanţează, totodată, de orice fanatism. În pofida acestui fapt, credinţa rămâne dificil de asumat, fiind pândită la tot pasul de pericolul etichetărilor radicale.

Trasate în tuşe puternice, împărţirile sunt de obicei simple şi clare: din punct de vedere religios, lumea de azi se împarte în cei care cred în acord cu o Tradiţie (consideraţi fundamentalişti), cei care acceptă pluralitatea adevărului şi a căilor de acces (consideraţi relativişti) şi cei care cred într-un adevăr unic, dar neepuizabil într-o formulă istorică deja constituită. Acest adevăr e revendicat cu superioritate umanistă de cei care, considerându-se deasupra celor două extreme, cred într-un fel de suprareligie niciodată închegată definitiv, dar foarte bine glazurată intelectual. Unde să plasăm atunci un credincios, de pildă, al Bisericii Ortodoxe, care are conştiinţa şi faptele propriei credinţe? Să presupunem că un asemenea om nu este o himeră, că în Bisericile pline ale României de astăzi el există cu adevărat. El nu iese cu nimic în evidenţă, fiindcă nu e prezent pe internet pentru a-şi clama Ortodoxia şi a se arunca pasional în ultimele blogo-lupte, dar poate să poarte lupta cu patimile şi cu gândurile proprii, după cum a învăţat de la Părinţii filocalici; nefiind o persoană publică, nu flutură stindarde apocaliptice de la tribuna credinţei sale, de aceea cei cu adevărat fundamentalişti, dacă l-ar cunoaşte, nu l-ar considera de-al lor; deşi nu e întotdeauna la curent cu módele ideologice ale momentului, el cunoaşte şi încearcă să pună în practică învăţăturile unor Sfinţi Părinţi de care ideologii zilei n-au auzit; prin urmare, el e atent şi tolerant cu ceilalţi, pentru că în fiecare om recunoaşte chipul lui Dumnezeu (în acest punct, ar putea fi confundat cu un relativist, deşi nu este); la limită, pentru că nu e căldicel, ci răspunde la chemarea maximală a Evangheliei, ar putea chiar să-şi dea viaţa pentru un om de altă credinţă decât a lui, fără a se considera sfânt sau martir – prin aceasta nefiind defel nici un fanatic, nici un ecumenist (în sensul peiorativ al termenului); dacă ar fi întrebat despre adevăr, ar susţine, zâmbind, existenţa unui Adevăr singur, întrupat şi înviat, fără a trage consecinţe belicoase din această credinţă; chestionat despre nebuniile lumii şi despre păcatele evidente ale contemporanilor, ar prefera să se gândească la ale sale, care i s-ar părea mai mari decât ale celorlalţi şi aceasta nu în baza unei comparaţii matematice între el şi ceilalţi, ci în virtutea apropierii de Dumnezeul în lumina Căruia toate faptele bune pe care le-a făcut nu cântăresc mai nimic; iar dacă ar şti ce înseamnă relativismul şi fundamentalismul s-ar declara ferm împotriva amândurora, însă fără a renunţa la vreo cirtă sau vreo iotă (Mt. 5, 18) din credinţa pe care a primit-o, riscând astfel ca pe lângă etichetele de fundamentalist sau relativist (depinde din ce parte ar fi privit) să primească şi atributul de „ignorant”; el însă n-ar fi nici aşa, nici altminteri, preocupat să rămână în comuniune cu învăţăturile şi Sfinţii Tradiţiei Bisericii. Fiind de acord că lista diferenţierilor ar putea continua, cum ar putea fi numit atunci acest om, altfel decât cu termenul fad şi demonetizat de „credincios”?

Ne place să credem că un asemenea portret reprezintă normalitatea. Nu ştim dacă e minoritară sau nu, atâta timp cât nu revendică drepturi speciale, nu iese la rampă şi nu răspândeşte jerbe de lumini în larma discuţiilor. Indiferentă la jocurile de imagine, refuzând să-şi facă reclamă pentru că ştie că, în logica unei locuiri divine, nu contează decât ceea ce e făcut „întru ascuns”, această normalitate rămâne invizibilă. Iar dacă lumea nu are categorii pentru a o putea recepta, dacă nu are ochi de văzut şi urechi de auzit, a cui să fie vina?

Text publicat în Tribuna, nr. 157, 16-31 martie 2009, p. 24.