Religia a fost un domeniu important pentru Feuerbach, „prea important pentru a fi lăsat pe seama teologilor”[1], și scrierile lui – nesistematice, adesea aforistice – au revenit mereu la această temă. Fundalul teoretic a fost constituit de critica filosofiei lui Hegel (Feuerbach fiindu-i discipol pentru o perioadă) și de necesitatea reformei filosofiei. Ca hegelian de stânga, Feuerbach a fost împotriva lecturii teologice a scrierilor hegeliene, propunând o alternativă materialistă la idealismul hegelian și accentuând importanța politicii față de teologie. Influența hegeliană, vizibilă de pildă în modul în care Feuerbach concepe succesiunea religie – filosofie atât în istoria umanității („Religia este copilăria omenirii”[2]), cât și în cea personală, se manifestă mai degrabă ca o răsturnare a hegelianismului, decât ca o subscriere la tezele acestuia. De altfel, Feuerbach însuși se vrea înțeles ca „antiteza” filosofică a lui Hegel: ceea ce la Hegel este secundar, subiectiv și formal, la Feuerbach are semnificația primarului, obiectivului și esențialului, ideile lui Hegel fiind întoarse împotriva autorului lor. Iată cum arată această răsturnare în cuvintele celui care o realizează: „Hegel stă pe poziția care construiește lumea, eu pe poziția care presupune lumea drept existentă, care vrea să o cunoască drept existentă; el coboară, eu mă ridic. Hegel așază pe om cu capul în jos, eu pe picioarele sale, înfipte în geologie.”[3]

Paragraful este foarte elocvent pentru ce înseamnă răsturnarea feuerbachiană a filosofiei lui Hegel. Lucrurile devin și mai lămuritoare odată ce ne apropiem de dezvoltarea unor anumite idei prezente aici. Dacă luăm în considerare, de exemplu, începutul filosofiei, care la Hegel e infinitul, iar la Feuerbach finitul, critica lui Feuerbach scoate în evidență presupoziția filosofiei hegeliene (care se considera pe sine fără nicio presupoziție, de vreme ce începea cu existența pură, cu Nedeterminatul pur, lipsit de determinații) și anume faptul că chiar dacă începutul hegelianismului nu este particular, presupoziția existenței unui început nu poate fi îndepărtată: „Nu e oare o supoziție că filozofia trebuie să aibă un început?”, se întreabă Feuerbach. Iar dacă tot trebuie să se înceapă cu ceva, de ce să se prefere existența abstractă, existenței concrete? Nu-i oare obligatoriu ca o filosofie care se vrea fără presupoziții să aibă curajul de a se îndoi de sine însăși și de a porni de la ceea ce e oferit de existența empirică?[5]

Întâlnim aici una dintre cele mai importante critici care rezidă tocmai în acuzarea filosofiei lui Hegel de exces de abstractizare și de logică, ceea ce conduce la un dezacord între om și lumea sa concretă.[6] În fapt, nu existența este un predicat al gândirii, cum credea Hegel, ci „existența e subiect, gândirea predicat”, fiindcă „gândirea vine din existență, existența nu vine din gândire”.[7] Logica nu e capabilă să dovedească adevărul și realitatea atâta timp cât ea pornește de la sine însăși și nu de la realitatea pe care, printr-o asemenea atitudine, o contrazice. În consecință logica nu poate dovedi decât adevărul propriu, nu și pe cel al realității[8], iar logica lui Hegel cu atât mai puțin, ea fiind „teologia adusă pe planul rațiunii și prezentului”[9], întreaga realitate fiind proiectată în două transcendențe, teologică și logică: pe de o parte în Dumnezeul care conține toate determinațiile realității, pe de altă parte în logică, unde se întâlnesc din nou aceste determinații.[10]

Ar trebui, de asemenea, să luăm în discuție referințele lui Feuerbach la viziunea religiei în filosofia lui Hegel, fiindcă acesta este un punct care stabilește și limitele înțelegerii lui Feuerbach: atunci când îl critică pe Hegel, el se referă cu preponderență interpretarea hegeliană de dreapta, reducându-l la un gânditor religios și considerându-l un fel de „teolog care s-a travestit în filosof”.[11] Oricum ar fi, atacurile sunt vehemente, hegelianismul fiind etichetat drept „ultimul refugiu, ultimul sprijin rațional al teologiei”[12], iar critica teologiei implicit o critică a oricărei forme de idealism filosofic. Dacă pentru Hegel conștiința de Dumnezeu a omului era conștiința lui Dumnezeu însuși despre sine, Dumnezeu având ființă, iar omul doar conștiință, Feuerbach răstoarnă raportul și obține ceea ce el consideră a fi adevărul: „… cunoașterea de către om a lui Dumnezeu este cunoașterea de către om a omului însuși”.[13] În plus, întrucât Dumnezeu are nevoie de creație pentru a se cunoaște pe sine, atotputernicia sa este periclitată.[14]

Critica idealismului absolut avansează odată cu propunerea unei reforme a filosofiei, care înseamnă un nou început și o nouă viziune asupra concretului, deloc în spiritul idealismului hegelian.[15] Alianța dintre filosofie și știința naturii trebuie s-o înlocuiască pe cea dintre filosofie și teologie, epoca modernă neavând altă sarcină decât umanizarea lui Dumnezeu și dizolvarea teologiei în antropologie.[16] În fine, în opoziție directă cu gândirea hegeliană, materialismul trebuie să ia locul idealismului, pentru că, scrie Feuerbach, „Eu nu produc obiectul din idee, ci invers, ideea din obiect”[17], chiar dacă o asemenea întreprindere n-ar mai semăna defel cu speculația, ci ar putea fi considerată chiar „disoluția speculației”[18]. Antihegelianismul devine programatic: „Filozofia nu ajunge la realitate de-abia la sfârșit, ci mai degrabă ea începe cu realitatea. Numai aceasta este calea firească conformă lucrurilor și adevărată; și nu aceea pe care a apucat-o autorul de acord cu filozofia speculativă. Spiritul urmează simțurilor, nu simțurile spiritului; spiritul este sfârșitul, nu începutul lucrurilor. Trecerea de la experiență la filozofie este o necesitate; trecerea însă de la filozofie la experiență este un act arbitrar, de prisos. […] Filozofia care începe cu o gândire fără realitate sfârșește consecvent cu o realitate golită de gândire.”[19]

[1] Van A. Harvey, Feuerbach and the Interpretation of Religion (= Cambridge Studies in Religion and Critical Thought), Cambridge Univ Press, Cambridge, 1995, p. 6.

[2] Lugwig Feuerbach, Esența creștinismului, Ed. Științifică, București, 1961, p. 44.

[3] Feuerbach (= Texte filozofice), Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1954, p. 254.

[4] Ibidem, pp. 168-169 (subl. aut.).

[5] Ibidem, p. 35 și pp. 37-38.

[6] Henri Arvon, „Feuerbach Ludwigh (1804-1872)”, în Enciclopaedia Universalis. Dictionaire des Philosophes, 2e édition, Enciclopaedia Universalis & Albin Michel, Paris, 2001, p. 546.

[7] Feuerbach, p. 54.

[8] Ibidem, p. 37.

[9] Ibidem, p. 49 (subl. aut.).

[10] Ibidem, p. 40.

[11] Henri Arvon, „Feuerbach Ludwigh (1804-1872)”, p. 546.

[12] Feuerbach, p. 54 (subl. aut.).

[13] Lugwig Feuerbach, Esența creștinismului, p. 295 (subl. aut.).

[14] Ibidem, p. 291.

[15] Vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană (= Colegium Filosofie), Polirom, Iași, 2002, p. 28.

[16] Feuerbach, p. 55.

[17] Lugwig Feuerbach, Esența creștinismului, p. 15.

[18] Ibidem, p. 26.

[19] Feuerbach, p. 41 (subl. aut.).

[20] Ibidem, p. 66 (subl. aut.).

Text publicat în Tribuna, nr. 224, 2012