Despre dragoste nu se poate spune aproape nimic. Toate cuvintele îi dau doar târcoale, fie când sunt modeste, fie când, orgolioase, par cuvinte potrivite.

*

Tot ce face Dumnezeu în viața omului este dragoste, nimic altceva, chiar dacă această propoziție rămâne logic și istoric indemonstrabilă. Cred că e singura poziție de unde se poate răspunde tragicului. Un fel de argument absolut, care nu argumentează mai nimic.

*

Iubirea lui Dumnezeu este explicabilă numai până la un punct. După aceea dobândește atâtea atribute, încât niciunul nu o mai poate descrie în mod adecvat.

*

Apropierea lui Dumnezeu se măsoară în lacrimi. Ar fi oare greșit să afirmăm că adevărul, acel adevăr care necesită nu doar exercițiul rațiunii, ci și convertirea, metanoia, are aceeași unitate de măsură?

*

Când iubirea lui Dumnezeu lipsește, doar muzica îi poate lua locul. Numai că muzica este prea adesea tristețe pură.

*

Faptul de a deține adevărul, chiar atunci când se admite posibilitatea unui asemenea lucru, cum se întâmplă în credința religioasă de exemplu, nu garantează încă nimic, dovadă stând războaiele religioase și atrocitățile săvârșite în numele lui Dumnezeu. Trebuie să te lași înfrânt de Adevăr și, când e nevoie, chiar înfrânt în numele Adevărului. Cu alte cuvinte să nu te aliezi cu răul, nici măcar atunci când pare a fi întemeiat în Adevăr. Altfel iubirea de vrăjmași e doar o dialectică în plus, chiar dacă cea mai paradoxală dialectică dintre toate.

*

Dacă n-ar fi existat moartea, dragostea ar fi trebuit s-o înlocuiască. Un loc comun, firește. Tuturor celor ce iubesc.

*

Să pui început înseamnă să fii din nou disponibil pentru Dumnezeu, adică liber.

*

Cel care refuză să pună început e un rătăcit care se crede deja ajuns, fără să știe că niciun sfârșit nu e cu putință, în afara morții.

*

A nu mai fi pe cale asta înseamnă: a nu pune început, ci a te ocupa doar cu lucruri mărețe ori cu cariera.

*

Începutul în viața duhovnicească nu are nimic de-a face cu începutul unei cariere: dacă o carieră are o linie ascendentă, viețuirea întru Duhul are doar începuturi. Într-un fel se aseamănă cu ratarea: neajungând niciodată la sfârșit, nu rămâi, după gândirea carieristului, doar la măsura neîmplinirii?

*

Când nu-ți mai rămâne nimic, e timpul s-o iei de la capăt printr-un nou început. Să nu te miri că Dumnezeu e, aparent, atât de la îndemână?

*

Nu există niciun fel de carieră întru Dumnezeu. Îmi vine să spun că sfințenia e o formă de ratare: dacă Dumnezeu n-ar interveni mereu, chiar în începuturile care credem că ne aparțin, nicio noutate nu s-ar insinua aici.

*

A pune început înseamnă a repeta ceea ce este cu totul și cu totul nou. Astfel aș exprima paradoxul prezenței lui Dumnezeu.

*

În viața duhovnicească, a pune început nu înseamnă să mergi mai departe din locul în care ai ajuns; ci să te ocupi neîncetat cu Începutul. Și, firește, nu înseamnă sub niciun chip a sta pe loc! Să fie acest lucru adevărat doar de la înălțimea modestă a începătorului?

*

Să fie nevoia începutului semnul puținătății vieții în Duhul? Și da, și nu, cu aceeași îndreptățire. O spun cu o anumită siguranță…

*

Puțini se pricep la puținătate mai bine decât mine. Ce orgoliu deloc puțin!

*

Să nu te lași pradă deznădejdii, să accepți în urma căderilor repetate soluția mirabilă care-ți spune să o iei de la capăt, aceasta înseamnă să înțelegi că, în fond, nu s-a schimbat nimic: totul e la locul lui, mai puțin propria însemnătate care s-a făcut țăndări.

*

Începător înseamnă să faci parte din categoria celor ce pun început în fiecare zi?

*

Începutul nu-l pui pentru că vrei, nici pentru că poți, ci fiindcă ești nevoit și neputincios.

*

Ce carieră poate avea înaintea Celui Preaînalt „praful și cenușa”, după o definiție a omului rostită de buzele lui Iov? Firește, doar una dumnezeiască… Așa se explică adagiul patristic – „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”.

*

Să ajungi în starea în care nu numai că nu poți pune început, ci te străduiești să nu pui sfârșit! Un prieten mi-a amintit că afirmam așa ceva în tinerețe și, recunosc, sunt uluit! Cum e cu putință să fi uitat lucruri atât de esențiale? Singura formulă care-mi vine în minte este: la tinerețe te ocupi cu sfârșituri, dar pe măsură ce înaintezi în vârstă începuturile devin ispititoare.

Tribuna, 208, 2011, p. 27