„A crede că mai credem” (Credere di credere) este un titlu paradoxal care-i aparţine filosofului postmodern Gianni Vattimo. Felul în care această expresie angajează atât credinţa, cât şi necredinţa aminteşte de un cuvânt din Evanghelie pe care Nicolae Steinhardt îl aducea drept argument pentru caracterului dumnezeiesc al evangheliilor: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Mc 9, 24). În ambele expresii verbul „a crede” are două sensuri opuse: mai întâi, atunci când exprimă certitudinea este vorba despre verbul credinţei, ca în expresia „Cred într-unul Dumnezeu…”; în al doilea rând, acelaşi verb are tocmai înţelesul contrar, acela de incertitudine, de nesiguranţă, ca în expresia: „Cred că mâine va fi vreme frumoasă (dar nu sunt sigur)”. Deşi pun împreună cele două sensuri antitetice, între ideile filosofului postmodern şi hermeneutica episodului evanghelic diferenţele nu se lasă aşteptate.

Pentru Vattimo acest răspuns are la bază un episod biografic: vorbind la un telefon public, în mijlocul zgomotelor străzii, cu un bătrân profesor de filosofie, credincios fervent, acesta îl întreabă dacă mai crede în Dumnezeu. Vattimo răspunde spontan: „Ei bine, cred că încă mai cred”. Paradoxul expresiei „credere di credere” exprimă o ambiguitate considerată pentru lumea contemporană simptomatică.

Certitudinea credinţei vine abia în al doilea rând, anunţată de nesiguranţa incertitudinii, ceea ce dezvăluie că, de fapt, credinţa este în mod fundamental o formă de necredinţă. În postmodernitate nu se mai poate crede fără rest, fiindcă marile metanaraţiuni au dispărut, ci mai e cu putinţă doar emiterea unei posibilităţi de a crede. Fundamental în această atitudine este scepticismul, asemănător, de altfel, cu scepticismul raţionalist al modernităţii. Rămâne ceva din necesitatea de a ne îndoi de toate lucrurile, asemenea lui Descartes, pentru a putea ajunge, prin raţiunea autonomă, la certitudine. Intenţiile îndoielii nu sunt aceleaşi, pentru forma de credinţă propusă de Vattimo, în primul rând pentru că îndoiala nu este metodică, ci spontană, şi în al doilea rând fiindcă nicio certitudine nu se mai poate prezenta pe sine drept absolută în epoca sfârşitului metafizicii, când hermeneuticile credinţei pot prolifera într-un multiplu indiferent faţă de unu. Credinţa, atât cât mai rămâne, e doar una posibilă; ea nici nu angajează în vreun fel religia instituţionalizată – şi de aici „creştinismul fără religie” –, nici nu se transformă în violenţă la adresa alterităţii religioase, dar nici nu resimte necesitatea unui teren ferm sub picioare. Dumnezeu însuşi acceptă această aventură care i se pare lui Vattimo în perfect acord cu kenoza întrupării divine: micşorându-se pe Sine pentru a deveni om, El se micşorează continuu în istorie până într-acolo încât creştinismul împlinit prin secularizare nu mai are nevoie decât de virtutea carităţii. „Certitudinea” credinţei poate fi negociată de procesul secularizării, ca orice altă valoare provenită din tradiţie – adevăr, dogmatică, morală –, dar caritatea rămâne punctul terminus, pe care secularizarea nu-l poate atinge. Argumentarea este, desigur, profund diferită de înţelegerea tradiţională a credinţei. Vattimo se apropie de un personaj dostoievskian, Stavroghin, despre care se spune că atunci când credea, nu credea că crede, iar când nu credea, nu credea că nu crede, în acord cu logica unui nihilism fundamental. Numai că filosoful postmodern manifestă un fel de nihilism slab. E ca şi cum înainte de a fi provocat de întrebarea „Mai credeţi în Dumnezeu?”, această problemă ar fi rămas pentru mult timp în indiferenţă. Surpriza întrebării obligă la un răspuns rapid, iar acesta, pentru onestitatea raţiunii, îmbracă doar haina unei opinii ce ascunde în ea îndoiala şi nicidecum nu se prezintă ca o certitudine a credinţei. Descoperim aici o distanţă pe care întrebarea asupra credinţei proprii o deschide: este distanţa faţă de ce nu era luat cu adevărat în considerare până la punere întrebării, distanţa uitării sau a indiferenţei. Ea se explică prin relativismul hermeneutic practicat de Vattimo: chiar atunci când întrebarea credinţei este pusă, e imposibil ca răspunsul să fie altcumva decât relativ. Privind lucrurile non-postmodern, această întrebare ar reclama o referinţă la adevăr. Credinţa religioasă s-a definit pe sine de-a lungul istoriei într-un raport constant cu adevărul. În consecinţă, dacă în sintagma „a crede că mai credem” adevărul rămâne într-un relativism difuz, nici credinţa nu poate fi mai mult.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul tatălui din Evanghelie: pentru el lucrurile au fost tranşate de disperare. Sentimentul adânc al deznădejdii la vederea fiului bolnav a deschis suficiente abisuri şi probabil că fiecare dintre ele i-a îngânat teribila întrebare a credinţei. Pentru cel ce cunoaşte disperarea, distanţa faţă de problema credinţei este zero. Disperatul nu poate fi căldicel, ci doar rece sau fierbinte. Şi cu toate acestea, chiar şi într-un astfel de caz limită, chiar când rosteşte „Cred, Doamne!...”, necredinţa se insinuează. Cu totul altfel însă: ca spaima că ceva va fi rămas nespus, că în afirmaţia radicală s-ar ascunde totuşi o îndoială care ar putea distruge totul. Pentru cel disperat, acurateţea e importantă fiindcă adevărul e important. Doar adevărul poate vindeca, de aceea adaosul îndoielnic este forma ultimă de onestitate, smerenia care chiar de se teme de insuficienţa credinţei, ştie că trebuie să păzească rigurozitatea adevărului. Credinţa este legată de adevăr într-o manieră non-relativistă. Să observăm textul care provoacă această mărturisire: „Iar Iisus a zis: de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23). Este răspunsul dat la rugămintea tatălui de a-i vindeca fiul. Versetul admite posibilitatea necredinţei, dar nu ca o formă a credinţei: lucrurile sunt aici marcate foarte clar, credinţa este credinţă, şi de aceea are eficacitate maximă, în timp ce necredinţa, în măsura în care rămâne astfel, rămâne şi lipsită de putere împotriva răului. Credinţa slabă este slabă în faţa răului, ceea ce nu s-ar putea spune despre slăbiciunea/kenoza Dumnezeului crucificat în măsura în care El este, totodată, şi Omul înviat.

Chiar dacă această claritate şi distincţie, ca să vorbim cartezian, a liniei dintre credinţă şi necredinţă aparţine Dumnezeului-om, nu e mai puţin adevărat că ea este o chemare adresată tuturor oamenilor. Poate că dialectica dintre credinţă şi necredinţă nu poate fi înlăturată, dozele prezenţei fiecăreia variind de la un caz la altul, de la o persoană la alta. Dar mai rămâne oare posibilă eficacitatea credinţei atunci când cade în câmpul lui „a crede că mai credem” sau slăbeşte şi ea? Iar dacă slăbeşte, nu înseamnă – ca să-l parafrazăm pe Ivan Karamazov – că aproape totul e permis?

Publicat în Tribuna, nr. 185, 2010