Categories
Books
|
Forthcoming! Beginnig of the Suspicion:
|
![]() |
|
God of Small Thoughts! |
![]() |
XX">
Tags
RSS Feed
RSS Feed Visitors Counter
| Ontological Argument: valid but futile version |
|
|
|
| Written by Nicolae Turcan |
| Monday, 15 February 2010 21:14 |
|
Critica nu s-a lăsat aşteptată şi primele contraargumente, aparţinându-i călugărului Gaunilo, s-au referit în primul rând la conceptul folosit, arătând că, de fapt, noi nu avem nicio idee despre Dumnezeu şi nici nu ne putem procura vreuna; cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu este ceva decât nu se poate cugeta ceva mai mare, El însuşi poate fi cugetat? Nici El nu poate fi cugetat, deci nu putem cugeta despre ceea ce nu poate fi cugetat. În al doilea rând, a fost subliniată diferenţa dintre existenţa mentală a unui lucru şi existenţa lui reală (exemplul lui Gaunilo este insula Atlantidei, care deşi există în minte şi e perfectă, nu există cu necesitate şi în realitate). Nu stă în intenţiile acestui scurt text de a prezenta întreaga istorie argumentului ontologic, de aceea ne vom mai opri doar la Descartes, înainte de ajunge la critica lui Kant. Descartes îl susţine, mai ales că, pentru el, siguranţa principiilor raţiunii se bazează tocmai pe veracitatea divină. Formularea porneşte de la ideea unei fiinţe perfecte pe care o avem deja în minte şi de la analogia cu adevărurile geometrice. În „Meditaţia a V-a” din Meditaţii despre filosofia primă, Descartes argumentează astfel: printre cunoştinţele clare şi distincte există şi cele cuprinse în spaţiu şi cele matematice; un triunghi, neinventat de mine şi care nu există în realitate, ci doar în minte, are însă proprietăţi fără de care nu poate fi gândit, cum ar fi suma unghiurilor de 360 de grade; la fel se întâmplă şi cu Dumnezeu, conceput drept fiinţă perfectă: acesta are ca proprietate existenţa sa, căci esenţa lui nu poate fi concepută ca fiind despărţită de existenţă; deci Dumnezeu există. Descartes răspunde în continuare la două obiecţii care s-ar putea aduce. Prima este obiecţia că această argumentare este doar subiectivă, neavând valoare obiectivă, de vreme ce imaginarea unui lucru nu înseamnă totodată şi existenţa lui (al doilea contraargument al lui Gaunilo). Descartes răspunde că nu cugetarea implică existenţa obiectivă, ci invers, existenţa obiectivă a fiinţei perfecte implică gândirea. O a doua obiecţie se referă la eroarea logică numită petitio principii: nu cumva ceea ce s-a demonstrat, adică existenţa lui Dumnezeu, a fost deja presupus în premise? Descartes răspunde că deţinând deja ideea înnăscută a fiinţei atotperfecte, noi nu-i atribuim toate perfecţiunile pe care le are, deci nici pe cea a existenţei. Dimpotrivă, ideea existenţei, deşi implicită în conceptul de atotperfecţie, nu e dată ca o notă separată şi distinctă, ci are nevoie de a fi demonstrată din conceptul general al fiinţei atotperfecte – ceea ce argumentul ontologic face. Odată cu Kant, obiecţiile împotriva argumentului ontologic dobândesc o forţă nouă. Kant le desfăşoară în secţiunea „Despre imposibilitatea unei dovezi ontologice a existenţei lui Dumnezeu”, din Critica raţiunii pure. De pildă, (1) conceptul unei fiinţe absolut necesare, deci care să implice şi existenţă, rămâne un concept vid, prin care, în fapt, nu se gândeşte nimic. De asemenea, (2) analogiile geometrice ale argumentului ontologic, aduse în scenă de Descartes, sunt considerate de Kant simple tautologii, ce nu reuşesc să treacă de la necesitatea judecăţilor, la necesitatea existenţei lucrurilor. Judecăţii care afirmă că într-un triunghi este necesar să existe trei unghiuri (de unde se infera că în conceptul de Dumnezeu este necesar să existe predicatul existenţei), Kant îi răspunde că faptul e valabil doar în măsura în care triunghiul este deja dat, cu alte cuvinte se culege ceea ce s-a pus de la bun început în concept (petitio principii). În plus, (3) Kant atacă şi ideea că există un singur caz pentru care eliminarea atributului existenţei din concept duce la contradicţie, şi anume cel al fiinţei infinit reale. Ne vom opri puţin asupra acestui contraargument. Întrucât conceptul unei fiinţe absolut reale este şi posibil, rezultă după susţinătorii argumentului ontologic că această fiinţă are toată realitatea, deci şi existenţa, fiindcă altfel s-ar ajunge la contradicţie. Kant răspunde în două feluri: (a) Contradicţia e comisă chiar atunci când în conceptul unui lucru posibil a fost strecurat conceptul existenţei lui, ceea ce reprezintă, din nou, o simplă tautologie. (b) Mai mult, ar trebui mai întâi să se răspundă la întrebarea dacă judecata „Lucrul cutare există” este o judecată analitică sau sintetică. (Să ne amintim că pentru Kant, judecăţile analitice nu adaugă nimic nou faţă de ceea ce era deja conţinut în concept, în timp ce judecăţile sintetice sunt cele ce adaugă atribute care nu pot fi deduse doar din simpla analiză a conceptului.) Dacă e analitică, ea nu aduce nimic nou, de aceea a afirma existenţa ar însemna sau că ideea (conceptul) din intelect este lucrul însuşi, sau existenţa, dacă este dedusă, atunci a şi fost presupusă, ceea ce conduce din nou la o „meschină tautologie”. Dacă judecata despre existenţă este sintetică, aşa cum crede şi Kant, deci adaugă ceva nou conceptului, predicatul existenţei poate fi suprimat fără contradicţie, fiindcă el nu face parte din conceptul fiinţei infinit reale. Ultima lovitură vine din (4) distincţia care trebuie făcută între predicatele logice şi predicatele reale: „a fi” este predicat logic atunci când funcţionează drept copulă şi predicat real când funcţionează existenţial. Dar „realul nu conţine nimic mai mult decât simplul posibil. O sută de taleri reali nu conţin nimic mai mult decât simplul posibil”, afirmă Kant într-o celebră propoziţie. Prin urmare, din simplul concept logic al unei fiinţe perfecte, nu se poate deduce existenţa ei: intelectul trebuie să depăşească simplul concept pentru a-i atribui şi existenţă. Concluzia este definitivă: în calitate de idee a raţiunii pure, Dumnezeu nu poate fi un fenomen al cunoaşterii noastre; raţiunea îşi depăşeşte limitele când argumentează în legătură cu El, fiindcă e incapabilă atât de demonstraţia, cât şi de respingerea existenţei Lui; de aceea argumentul ontologic nu se susţine şi e zadarnic. Istoria argumentului ontologic nu se opreşte aici. Pe lângă numeroasele critici, îl susţin, de exemplu, Hegel şi, mai nou, dinspre logica modală, Alvin Platinga. Să ne întoarcem însă la consecinţa kantiană care afirma că în cazul în care judecăţile de existenţă sunt analitice, atunci, pentru ca argumentul ontologic să fie adevărat, conceptul din intelect ar trebui să fie lucrul însuşi, atlfel spus conceptul de Dumnezeu ar trebui să fie Dumnezeu însuşi. Oricât ar părea de absurdă o asemenea consecinţă, ea se regăseşte în gândirea Bisericii, chiar dacă nu e pusă în legătură cu argumentul ontologic. Prezenţa lui Dumnezeu în om, deodată cu transcendenţa lui deplină, este afirmată, mai întâi, prin întruparea Cuvântului: când Cel pe care cerurile nu-L încap se sălăşluieşte într-o fecioară, atunci ceea ce părea absurd devine realitate. La fel în cazul euharistiei: dacă cel ce mănâncă trupul şi sângele lui Hristos îl primeşte în sine pe Cel necuprins, atunci ideea prezenţei lui Dumnezeu în om nu mai pare atât de absurdă. La acestea se adaugă şi promisiunea trimiterii Duhului Sfânt, pe care Hristos o face în cuvântarea de despărţire: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14, 15-17, subl. n.). În această perspectivă, argumentul ontologic s-ar putea susţine, chiar dacă numai pentru cei aflaţi în Biserică. Pentru aceştia existenţa lui Dumnezeu este o evidenţă clară şi distinctă, la fel cum era pentru Descartes. Rămâne însă menţiunea că pentru a se convinge de existenţa lui Dumnezeu, ei nu vor apela niciodată la argumentul ontologic, deşi ar putea-o face. Şi desigur, rămâne faptul că nu vor putea convinge pe cei din afară, care nu au experienţa Dumnezeului interior, de validitatea acestui argument. Să nu uităm că saltul între credinţă şi necredinţă e dificil de făcut: între cel ce crede şi cel ce nu crede prăpastia e tot atât de mare precum între idee şi existenţă. De aceea chiar atunci când ar putea fi valid, argumentul ontologic nu are cum să fie util.
Text publicat în revista Tribuna, nr. 176, 2010, p. 25. Tags: |

















Printre argumentele existenţei lui Dumnezeu, argumentul ontologic s-a bucurat de un statut aparte, datorită fascinaţiei produsă de pretenţia de a fi complet a priori – de a refuza, aşadar, datele experienţei şi de a se folosi doar de ceea ce intelectul îi pune la dispoziţie. Sf. Anselm de Canterbury, cel care l-a formulat pentru prima dată în Proslogion (sec. al XI-lea), l-a numit „argumentul pentru nebun”, fiind convins că l-ar putea convinge până şi pe cel necredincios că Dumnezeu există (referinţa este la nebunul din Ps. 13, 1: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Νu este Dumnezeu!» Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.”). Structura argumentaţiei anselmiene porneşte de la Dumnezeul conceput drept „ceva decât care nu se poate cugeta ceva mai mare”, noţiune cu care poate fi de acord chiar şi cel necredincios, căci până şi acesta are în minte un asemenea concept şi îl poate înţelege. Dacă Dumnezeu ar exista numai în minte, dar nu şi în realitate, atunci ar putea fi gândită o altă fiinţă decât care nu poate fi gândită o alta mai mare. Ergo, cel ce fusese conceput drept cel mai mare, pentru a-şi păstra acest statut, trebuie să existe şi în realitate.