Fără o situare ascetică şi contemplativă, din creştinism nu cunoaştem decât înfrângerile. Victoriile pe care aceste înfrângeri le ascund ne rămân de cele mai multe ori străine.

*

Omul poate sta înaintea lui Dumnezeu doar într-o prăbuşire continuă. E singura formă de nobleţe reală, adică nonsubiectivă.

*

Ca înfrângere, asceza anulează toate celelalte înfrângeri posibile. Ea este, cu alte cuvinte, nici mai mult nici mai puţin decât antitranscendentalul prin excelenţă.

*

Gândirea asupra ascezei nu este asceză, în timp ce asceza este în sine o formă de gândire. O asimetrie ontologică, desigur.

*

Dispunem de cuvinte într-un mod baroc. Realitatea pe care ele o construiesc este adeseori iluzorie. Că se întâmplă uneori ca Adevărul să se descopere chiar în iluzie, iată un merit care nu aparţine iluziei.

*

Diferenţa ontologică dintre Dumnezeu şi creaţie este atât de radicală încât ea scapă înseşi ontologiei.

*

Nu e nimic analogic în taina euharistică. Să-l mănânci pe Dumnezeul-om, iată un act real, de o realitate primară. (Nu degeaba primii creştini erau acuzaţi nici mai mult nici mai puţin decât de… canibalism!)

*

Cei care sunt teologi şi totuşi îl caută pe Dumnezeu fără să-L fi găsit deja (Pascal) sunt mai de plâns decât toţi oamenii. Lipsiţi de credinţă, ei se ridică până la o nobleţe intelectuală care le este suficientă, având o atitudine importată din filosofie. O suficienţă care-i şi orbeşte, nemailăsându-i să vadă că înălţimea la care s-au ridicat prin raţiunea lor este, faţă de chemarea lui Dumnezeu, doar la dimensiunile unui picior de broască. Oare nu spunea Cioran că teologia este forma de a crede a ateilor? (Aceasta, desigur, într-o paradigmă în care teologia şi mistica se exclud.)

*

N-ar trebui să medităm decât la puţinătatea căii noastre. Dincolo de angajarea intelectuală şi de cunoaşterea teoretică a misterului hristic, marcă inevitabilă a unei amare parţialităţi îndelung practicată în cultura contemporană, rămâne puterea despre care vorbea Sf. Ap. Pavel. Nu puterea cuvântului, a silogismelor, nu pătrunderea minţii, nu inteligenţa, care, deşi nu sunt refuzate, nu constituie deplinătatea experienţei creştine, în ciuda fascinaţiilor formale pe care reuşesc să le edifice. Puterea aceea care vine din asceză, din slăbiciune, din înfrângere, din rugăciune este cea care ne lipseşte. De aceea, în conformitate cu onestitatea (şi încă nu cu smerenia), atunci când ne apropiem de lucrurile dumnezeieşti ar trebui să tăcem nu în legătură cu de negânditul lor, ci chiar cu gânditul. Cu acel gândit care nu are validarea Tradiţiei, „memoria critică a Bisericii”, după cum o numea Vladimir Lossky.

*

Celor mai mulţi dintre noi ne mai rămâne doar înaintarea în înfrângere. Şi evenimentul, excepţional, care nu mai depinde de noi, al depăşirii înfrângerii, tot printr-un fel de înfrângere, fireşte, numai că de alt ordin. Evenimentul intervenţiei supranaturale, singurul care poate deschide înfrângerile către sens, către schimbarea minţii.

*

Dă-i raţiunii ce-i al raţiunii şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Fraza e valabilă doar până la un punct, de la care încolo începe paradoxalul: a-l da pe Dumnezeu raţiunii, a da raţiunea lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă în rugăciunea minţii. Dar şi paradoxalul este infim.

*

Nimicnicia proprie este o bună situare, dar să nu uităm că nu-i decât o formă de aşteptare. Or aşteptarea nu e mai mult decât îi spune numele, de aceea nu trebuie confundată cu întâlnirea.

*

Conştiinţa propriei nimicnicii trebuie să aibă în vedere verbul, iar nu substantivul. E, altfel spus, conştiinţa faptului că nimicnicirea propriei persoane avansează. Că omul cel dinafară se trece. Se nimicniceşte.

*

Să poţi vorbi despre nimicnicire şi despre deplinătatea bucuriei, în acelaşi timp. Iată o performanţă pe care niciun raţionalist n-ar putea-o înţelege. Sau nici unul care nu aude cuvintele Apostolului: „…când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Co 12, 10).

*

Doar omul are privilegiul de a absenta la întâlnirea cu Dumnezeu. Cel Preaînalt aşteaptă întotdeauna, de aceea nu putem vorbi despre o „absenţă” a Lui. Absenţa lui Dumnezeu este de fapt absenţa credinţei omului.

*

Maxima credinţei: acţionează în aşa fel încât să te poţi jertfi pentru celălalt în numele ortodoxiei tale şi nu-l ucide, tot în numele ei. (Doar aşa se poate înţelege dictonul unei mânăstiri athonite, „Ortodoxie sau moarte”, doar subliniind că e vorba de moarte proprie, jertfelnică, hristică, iar nu de moartea celuilalt, a duşmanului.)

*

Dumnezeul Întrupat, care a biruit moartea prin înviere, are cu omul o istorie plină de deicide. Omul are vocaţia criminalului, iar Dumnezeu pe cea a victimei. Cu adevărat dumnezeiesc e faptul că victima se întoarce nu pentru răzbunare, ci pentru a-l ajuta pe om să-şi depăşească înfricoşătoarea condiţie de ucigaş.

*

Chiar când e eficace în viaţa omului, prezenţa lui Dumnezeu rămâne în neînţeles. Niciun concept nu-L explicitează, nicio formă nu-L epuizează pe Cel „dincolo de toate” (Sf. Dionisie Areopagitul). Mai aproape de neant, decât de fiinţă, Dumnezeu pare a suscita unei minţi raţionaliste mai degrabă necredinţa, decât credinţa. A-L numi la persoana a treia, cu „El”, e de aceea o atitudine improprie, atunci când un asemenea discurs nu e învăluit în cel al lui „Tu”: Tu, Cel ce eşti aici, acum, miluieşte-ne!

*

Ne miră din ce în ce mai mult credinţa celor vechi că Dumnezeu este însăşi proximitatea. Nu sunt zilele noastre măsurate prin rigurozitatea unui limbaj, a unui raţionament, a unei ştiinţe? Or această apropiere divină, prelingvistică, situată mai degrabă de partea unei tăceri, ne scapă. Să fie oare nevoie de strigăte şi de lacrimi, de muzică şi de suferinţă fizică pentru a o sesiza? Să se fi ascuns Cel Preaînalt în amplitudinile incomensurabilului?

*

Dumnezeu este ca poezia, dar nu e poezie.

*

Vorbind în termeni kierkegaardieni, stadiul religios anulează stadiile estetic şi etic. Orice întoarcere la cele două, atunci când nu e cădere, este o complicată simulare.

*

Tot ce-i omenesc îmi e străin, spune cel care a cunoscut dragostea lui Dumnezeu. Şi desigur, nu în sensul neştiinţei…

*

Există un punct al credinţei de la care nu mai există întoarcere. A te întoarce spre „omul natural” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât a deveni demon. (Dostoievski o ştia foarte bine atunci când punea în gura lui Ivan Karamazov celebrele cuvinte: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis”).

*

Cel care crede nu se mai poate pierde decât total.

*

A-ţi pierde credinţa înseamnă a o nu a fi avut niciodată. Credinţa nu se mai poate pierde, ea poate deveni doar o certitudine rece, similară celei a demonilor, şi acesta e cazul extrem.

*

Pentru a-L uita pe Dumnezeu nu-ţi ajunge o viaţă de om.