Gândirea religioasă a lui Cioran, deşi s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea comentatorilor, a fost adeseori omologată fără rest nihilismului şi scepticismului radical. Aşa se face că, încetul cu încetul, „cioranismul” a devenit mai puternic decât Cioran, negaţiile şi îndoielile gânditorului franco-român ajungând să fie monedă curentă de schimb în receptarea critică, în timp ce afirmaţiile – puţine, neconvingătoare şi aproape furtive, ale „marelui înrăit” s-au văzut tot mai mult trecute sub tăcere. Să fie de vină voluptatea provocatoare a nu-ului cioranian şi prezenţa lui cvasitotală sau faptul că experienţa religioasă despre care vorbeşte în termenii lui nihil ne este mai apropiată şi mai accesibilă? Indiferent de răspuns, vom încerca în cele ce urmează să vorbim despre afirmativul Cioran, adică despre urmele minunate care au rămas după lupta cu Cel Preaînalt (cu toate că, spre deosebire de Iacob, care l-a învins pe Dumnezeu, Cioran n-a cunoscut decât înfrângerea).

Oricât ar părea de surprinzător, opera lui Cioran nu e lipsită de afirmaţii religioase. Diseminate de-a lungul paginilor, ele nu sunt întotdauna „pure”, ci adeseori se dezvăluie ca puncte de susţinere pentru lupta autorului împotriva altor obsesii – omul, civilizaţia, religia chiar – având statutul paradoxal de afimaţii negatoare. Cioran va afirma o religie pentru a nega o alta (va lupta de exemplu împotriva creştinismului şi va susţine superioritatea budismului, dar se va contrazice apoi şi în acest punct), va situa religiile într o stare de neechivalenţă, ele neoperând, în fapt, cu acelaşi concept al lui Dumnezeu, se va arăta entuziasmat de conceptul de Dao şi de diferite texte sfinte, pentru a le combate câteva pagini mai încolo. Nu în ultimul rând, pasiunea lui pentru mistică se va dovedi, de a lungul anilor, de a dreptul insaţiabilă, aidoma pasiunii pentru înţelepciune, cele două articulându-se în lumi apropiate, dar diferite totuşi, ajungând uneori să fie considerate de Cioran aproape două extreme (pasionalitatea misticii vs. ataraxia înţelepciunii). Ceea ce ne interesează momentan sunt aprecierile religioase pe care le putem extrage din paginile gânditorului.

Să luăm de pildă religia, privită în general. Ne oprim doar în trecere la susţinerea ferventă a existenţei păcatului originar, care oferă o explicaţie valabilă a existenţei răului, fiindcă această afirmaţie, care n-a cunoscut niciodată anihilarea, reprezintă o armă pentru dezvăluirea decadenţei şi răului, aşadar disimulează o negaţie (deşi a crede în potenţialul explicativ al unor asemenea termeni, înseamnă deja a crede pur şi simplu!). Pe lângă aceasta, putem găsi însă ideea unei panreligiozităţi mistice nealterată de paradoxii, în care se afirmă aproape în exces: „Uneori senzaţia cea mai mică şi mai indivizibilă ne apropie de absolut, ca o revelaţie. O atingere delicată a pielii ne umple de un fior mistic; amintirea unei senzaţii, de nelinişte nepământeană. Culorile capătă strălucire transcendentă, iar sunetele accent apocaliptic. Totul este religios. [...] Când ultima senzaţie mă apropie de Dumnezeu ca o cantată de Bach... Oare mai există pământ?”¹ Ni s ar putea obiecta că o clipă nu dovedeşte nimic şi că, în fond, e vorba doar despre acele excepţii care nu fac decât să întărească regula (o regulă ce, în cazul de faţă, e reprezentată de atitudinea critică faţă de religie şi nu de această panreligiozitate mistică). Lucrul ar fi adevărat dacă nu am avea alte argumente pentru a susţine totuşi că, în ciuda secvenţialităţii sale, afirmaţiile lui Cioran pot fi veritabile. În Caiete, de pildă, gânditorul nota un lucru care trezeşte uimirea, argumentând astfel în favoarea afirmativului Cioran: „Ceea ce nu se poate traduce în termeni de religie nu merită să fie trăit”². Afirmaţia aceasta este lipsită de echivoc. Ea nu aruncă în aer negaţiile, mult mai răspândite, ale lui Cioran, dar e totuşi o afirmaţie tare, împinsă la limită, putând sta sub semnătura oricărui mistic veritabil. E o dovadă că, departe de a fi un simplu nihilist, Cioran este mai întâi de toate o personalitate complexă, iar această complexitate face să subziste în el laturi dintre cele mai incongruente.

În ceea ce priveşte conflictul său cu creştinismul, putem de asemenea găsi afirmaţii care, chiar puţine, dovedesc o înţelegere corectă a acestuia. Nu e vorba de acceptarea unor virtuţi, precum profunzimea, pentru a le critica (asemenea Marelui Inchizitor), ci de potenţialul tămăduitor pe care religia paternă îl are în faţa suferinţei: „...îmi propusesem să fac apologia politeismului, plasându mă pe poziţia toleranţei, adoptând un punct de vedere aproape politic deci; apoi, profitând de problemele mele de sănătate, ca şi de revenirea vechilor angoase, creştinismul m a ajutat, fireşte, să le îndur; păgânismul e prea exterior, nu oferă nimic care să ne poată uşura pe culmile nemângâierii”³. Este, într-adevăr, o afirmaţie foarte... creştină!

Domeniul credinţei cunoaşte nuanţe nebănuite, fiindcă scepticul Cioran, cel care se îndoieşte de Dumnezeu şi de credinţa proprie, ajunge până la urmă, tocmai în virtutea principiului scepticismului, să se îndoiască şi de propria necredinţă. Revolta lui e considerată „o credinţă pe care o îmbrăţişez fără să cred în ea”⁴ şi, precum altădată Stavroghin, un alt personaj dostoievskian, Cioran nu este sigur nici de „nepăsarea faţă de mântuire”: „Dacă aş fi sigur […], aş fi de departe omul cel mai fericit din câţi există”.⁵ Nu este fericit printr-o necredinţă absolută, dar se bucură de afirmaţiile credinţei atâta timp cât ascultă Bach: „Când ascult Bach, cred”⁶, subliniază el. Dacă mai adăugăm acestei afirmaţii şi faptul că Cioran nu se crede necredincios, vom avea un portret pe cât de complex, pe atât de greu de surprins. „Nici Dumnezeu n ar putea spune unde mă aflu în materie, nu de credinţă, ci de religie. Aparţin aşa de puţin acestei lumi, că mi e cu neputinţă să mă socotesc necredincios! Prin această inaderenţă aparţin «religiosului»”⁷.

După această trecere prin îndoială, putem oferi exemple în care Cioran admiră credinţa, fără ca afirmaţiile sale să se mai lase umbrite de negaţii. „E infinit mai meritoriul să crezi, decât să nu crezi”⁸, scrie el în Caiete şi tot acolo îşi arată, admiraţia faţă de credinţă: „3 decembrie. Ideea că există un Dumnezeu şi că răspunde când îl chemăm în ajutor este atât de fantastică încât poate şi singură să ţină loc de religie”⁹. Menţionarea datei subliniază importanţa acestui gând, echivalent cu o revelaţie pascaliană.

Se poate manifesta însă credinţa în absenţa rugăciunii? Dincolo de rugăciunile ambivalente, dincolo de rugăciunile care îşi schimbă sensul la sfârşit, transformându-se în anateme, putem descoperi printre fragmentele cioraniene şi rugăciuni veritabile. Iată cum arată una dintre rugăciunile acestui sceptic dezlănţuit: „Fereşte mă, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorăsc lumi. Domoleşte mi tremurul agresiv al corpului şi descătuşează mă din încleştarea fălcilor mele. Fă să dispară acel punct negru ce se aprinde în mine şi se întinde în toate membrele, născând în arderea nesfârşitului negru al urii o flacără ucigătoare. // Scapă mă de lumile născute din ură, eliberează mă de nesfârşirea neagră sub care mor cerurile mele. Deschide o rază în această noapte şi fă să răsară stelele pierdute în ceaţa deasă a sufletului meu. Arată mi calea spre mine, deschide mi poteca în desişul meu. Scoboară te cu soarele în mine şi începe lumea mea.”¹⁰ Este o „rugăciune în vânt” pe care Cioran o rosteşte, să recunoaştem, nu fără originalitate, lăsând-o totuşi neatinsă de negaţie.

Să-i alăturăm şi o rugăciune cu adevărat veritabilă, pe care Cioran o rosteşte înfiorat de amintirea morţilor din viaţa sa: „Deodată îmi vine în minte figura tuturor morţilor pe care i am văzut, chipul lor de pe urmă, cu neputinţă de privit; şi mai văd feţele tuturor prietenilor mei în ceasul morţii şi pe mine însumi la începutul şi sfârşitul procesiunii macabre. Îndură te de noi, de noi toţi. Tu, care nu poţi fi numit”¹¹. Finalul e cât se poate de convingător şi dovedeşte că, atunci când ironia îi dispare şi stadiul estetic este depăşit, Cioran poate fi cu adevărat un om care se roagă. Şi pentru ca portretul să fie rotund, să i adăugăm o afirmaţie care ar putea sta cu succes pe buzele oricărui sfânt cu acte de canonizare în regulă: „În fond eram făcuţi să ne rugăm, şi pentru nimic altceva”¹².Cu acest fragment care face din rugăciune scopul omului, partea îngerului din gândirea lui Cioran, s-a rotunjit. N-am încercat să fim exhaustivi (nici nu se putea în contextul de faţă), ci doar să semnalăm existenţa acestui Cioran aproape necunoscut. Deşi reprezintă o latură slabă a gândirii sale, tărâmul afirmaţiilor religioase nu este mai puţin fascinant. El completează, în ultimă instanţă, portretul lui Cioran, care ne apare acum nu doar cu însemnele nihilismului sau ale scepticului de serviciu, ci şi cu cele ale sfântului ratat, ale celui ce recunoaşte adevărul, deşi nu-l poate ajunge.

Text publicat în Tribuna, nr. 128, 2008