Unicitatea gândirii dogmatice a fost pusă în evidenţă, sub o formă demnă de atenţie, de către Lucian Blaga. Eonul dogmatic, chiar dacă nu e interesat decât de structura logică a dogmei, refuzând cu obstinaţie orice realism ontologic, a reuşit să sesizeze că în raport cu gândirea antică, organizată după logica aristotelică, aduce o noutate absolută în istoria gândirii înseşi. Noutatea e veritabilă, demonstrează Blaga, de vreme ce dogma îşi menţine diferenţa atât faţă de paradoxurile gândirii extrem orientale (vezi felul în care este gândit Tao, într-o deplină libertate faţă de principiul non-contradicţiei), cât şi în raport cu alte tipuri de paradoxii metafizice. Să alegem, pentru a înţelege această noutate, felul în care se prezintă gândirii umane dogma Sfintei Treimi: Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane.

Analiza filosofului român este, în acest punct, pe cât de riguroasă, pe atât de rafinată. A rosti într-o istorie culturală postaristotelică această propoziţie pare la prima vedere a cocheta cu nonsensul. Cum altfel ar putea fi catalogată această ciudată matematică în care între unu şi trei se pune semnul egalităţii? Să aruncăm atunci paradoxala afirmaţie în zona retoricului pur, sau în zona iraţionalului definitiv? În istoria gândirii creştine nu s-a întâmplat nici una, nici alta, pentru că antinomia dogmatică a rezistat ca gândire, ca tip special de gândire – pe care Blaga avea să-l numească „ecstatic”, termen ce desemnează faptul ieşirii în afara funcţiilor logice ale intelectului. Atenţia blagiană a sesizat de asemenea că tensiunea care traversează semnul egalităţii între unu şi trei, pare diminuată de folosirea conceptelor fiinţă şi persoană. Spunem „pare” fiindcă în realitate avem de-a face cu două concepte care nu pot fi scindate, pentru că sunt solidare: persoana nu poate fi gândită în afara fiinţei, la fel cum fiinţa fără recursul la individual/persoană, devine pură vacuitate. Apelul la această falsă distincţie nu reprezintă pentru Blaga o încercare a Părinţilor de a masca antinomia, pentru a-i acorda coerenţe pe care altfel nu le-ar avea; ci este felul în care misterul divin, pe care ei vor să-l reprezinte, transfigurează antinomia, ce poate fi de acum înainte „antinomie transfigurată”. Acesta este punctul în care demersul de teorie a cunoaşterii întâlneşte ontologia, fără ca această întâlnire să deschidă calea către înţelegerea gândirii dogmatice în orizontul şi în maniera în care au făcut-o Părinţii Bisericii.

Fără să reprezinte închistarea cu care au fost echivalate mai târziu, dogmele au reprezentat repere absolute ale unei experienţe deja prezente în Biserică, jaloane asiguratoare că drumul experienţei divinului nu rătăceşte pe căile autoafectivităţii sau pietismului. Formule care unora nu le spun nimic, ele au devenit pentru cei înaintaţi pe calea teocunoaşterii adevărate puncte nodale: a avea experienţa unui alt Dumnezeu decât cel treimic, de pildă, însemna de fapt a avea o experienţă spirituală înşelătoare, ce nu venea de la Duhul lui Dumnezeu, ci de la răzbunătorul duh al răului.

Cuprinderea lui Dumnezeu în formulele cuvintelor oamenilor poate crea iluzia unui orgoliu imens, atunci când nu e pur nonsens: a spune că unu este egal cu trei înseamnă a nu spune nimic sau chiar a spune nimicul. Însă cum nimicul nu poate fi apropriat celui ce a spus „Eu sunt Cel ce este”, pentru că nefiinţa şi fiinţa nu pot avea în comun mai mult decât rezonanţele sunetelor care compun cuvintele, acest nimic spune însă foarte multe despre modul în care Cel ce este este. Căci a înţelege cum este Dumnezeu, constituie o problemă irezolvabilă, iar dogma dacă lasă impresia că o rezolvă, o face nu pentru a închide în sine această rezolvare, ci pentru a se deschide către o experienţă de un alt tip. Scurt spus şi pentru a folosi o formulă nicasiană, dogma se prezintă ca o „închidere ce se deschide”.

Observam că Blaga a refuzat recursul la ontologie, preluând din gândirea dogmatică doar forma, numită de el „ecstatică” (pentru a o folosi de altfel în propriul lui sistem filosofic). Pentru sfinţi ca Atanasie cel Mare sau Grigore de Nazianz, ca şi pentru experienţa bimilenară a Bisericii, lucrurile nu s-au oprit niciodată aici. Fiindcă dogmele, ca monumente ale Tradiţiei în care vorbeşte Duhul Sfânt, nu sunt decât desfăşurarea revelaţiei dumnezeieşti în istorie, ale aceluiaşi Duh care a insuflat scrierea Scripturilor, adică ele au acelaşi rol transcendental (a se înţelege termenul chiar în sensul Criticii raţiunii pure a lui Kant!) ca şi Scripturile. Dacă ar fi să ne întrebăm, kantian, care sunt condiţiile de posibilitate ale experienţei cunoaşterii lui Dumnezeu, am vedea că textele revelaţiei, care cuprind deja gândirea dogmatică desfăşurată ulterior, reprezintă tocmai condiţiile de posibilitate ale acestei experienţe majuscule. Şi în calitate de repere critice (tot în sens kantian) ale teognozei, aşa cum a fost ea înţeleasă şi mai ales practicată în Răsăritul ortodox, formulele dogmatice obligă la un alt tip de experienţă, i.e. la experienţa mistică.

Fireşte, dogmatica nu este suficientă, ortodoxia trebuie dublată consecvent de ortopraxie. Dar către praxis trimite tocmai gândirea dogmatică, aceea care depăşind funcţionarea logică a intelectului îl ajută pe om, în integralitatea lui, să acceadă la experienţa Dumnezeului necunoscut. A crede în adevărul dogmei Treimii, de pildă, înseamnă a înţelege că de fapt nu înţelegi cu mintea cum e cu putinţă ca Dumnezeu să fie unul singur în trei persoane, adică a te obliga la experierea Lui, mai degrabă decât la simpla Lui gândire. Ca „închidere ce se deschide”, dogma trimite către un alt tip de experienţă, supraconceptuală, o experienţă a vederii Celui Preaînalt, aşa cum o descrie, de exemplu, Teologia mistică a Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul.

Chemarea Celui de necuprins cu mintea răsună aşadar în istorie ca o invitaţie la supraconceptual, adică tocmai la o întâlnire personală. Gândirea dogmatică rămâne vie nu prin dezvoltarea formulelor ei, greu de imaginat fără o experienţă pe măsură, cât prin Cuvântul care răsună în deschiderea uriaşă pe care o propune, iar eonul dogmatic pe care-l aştepta Blaga, nu este nici cel iniţiat de matematica transfiniţilor (Cantor), şi nici cel disimulat în manifestările relativismului contemporan. El este prezent, acum şi aici (la fel ca întotdeauna), dar deschiderea lui rămâne stranie şi necunoscută, poate tocmai datorită părerii general acceptate că dogma nu e decât o formulă închisă. Privită însă din punct de vedere ontologic, această formulă reprezintă o remarcabilă deschidere a gândirii, pe care filosofia ar trebui s-o reconsidere, dacă nu ca domeniu propriu, măcar ca spaţiu „ecstatic”. Altfel ar trebui căutat răspunsul la o întrebare foarte legitimă: de ce să i se refuze supraraţionalului dreptul la existenţă pe care iraţionalul îl deţine de ceva vreme? Doar în virtutea faptului că biografia umană, către care deschide cel de-al doilea, stă mai la îndemână decât „biografia” divină, apanaj al aleşilor?

Text publicat în Tribuna, nr. 130, 2008, p. 21