Renunţarea la argumentul autorităţii a devenit, astăzi, un loc comun. Poate mai insistent ca niciodată, recursul la nume importante pentru a sprijini o demonstraţie altfel lipsită de argumente solide nu mai e privit defel cu ochi buni. Proiectul iluminist care cerea, odată cu Kant, ieşirea din minorat şi recursul la raţiunea proprie a crescut suficient, devenind un câştig, însă şi o pierdere. Câştigul e ştiut de toată lumea şi nu necesită niciun fel de prezentare. Dar de ce pierdere? Putem pune între paranteze, avantajele pe care raţiunea ni le oferă? Fireşte că nu. Dar când în cauză se află tradiţia religioasă, autonomia raţiunii nu reprezintă cea mai bună cale de acces la adevăr. Cu toate că raţiunea are prin ea însăşi capacitatea de a ajunge la adevăr, această capacitate nu se poate exercita în afara intuiţiei empirice (sau, dacă preferaţi, fenomenologice). Iar aici apare problema: întrucât experienţa autentică a lui Dumnezeu o au cei puţini, sfinţii, cum să fii sigur că această experienţă este aceeaşi cu cea a înaintaşilor, că Dumnezeul experiat este Dumnezeul cel adevărat şi nu vreunul din multiplii idoli, fie ai minţii, fie ai imaginaţiei, fie ai dorinţei? Cum să eviţi afirmaţia unui contemporan că experienţa religioasă nu este experienţă a lui Dumnezeu (Nicholas Lash)? Pentru a nu omologa în grabă fiorurile vagi cu experienţa autentică a dumnezeirii, e nevoie de înţelegerea Tradiţiei şi de acordul cu ea (spre a o diferenţia de celelalte tradiţii, vom folosi în continuare majuscula pentru Tradiţia Bisericii). În acest context, Tradiţia funcţionează ca o a doua raţiune, având însă aceleaşi prerogative critice, fără a avea, desigur, un acelaşi subiect transcendental.

Încercând să înţelegem ce este şi ce nu este Tradiţia, putem afirma: Tradiţia Bisericii nu se identifică în niciun fel cu tradiţiile locale, magice sau mitice, cu care au de-a face antropologia sau etnologia, deci ea nu este tradiţionalism; Tradiţia nu este tradiţia onto-teologică a gândirii occidentale, ea nu înseamnă transmiterea unei învăţături omeneşti oarecare, după cum nu e reprezentată nici de ramificaţiile unei asemenea învăţături; Tradiţie nu există acolo unde nu suflă Duhul Sfânt, pentru că Tradiţia este tradiţia Duhului Sfânt, ea nefiind posibilă în absenţa lui. În limbaj filosofic, transcendentalul prin excelenţă este tocmai transcendentul: ceea ce face posibil ceva de ordinul Tradiţiei şi experienţei religioase este Duhul Sfânt. De aceea învăţăturile Tradiţiei se transmit nu în calitate de simple învăţături, ci doar în măsura în care ele sunt însoţite de credinţa că sunt asistate de prezenţa Duhului dumnezeiesc.

Printre învăţăturile pe care Tradiţia le transmite se numără şi fidelitatea faţă de ea însăşi. La o primă şi grăbită vedere aici şi-ar afla rădăcinile tradiţionalismul, aici şi-ar găsi justificarea îngheţarea şi osificarea Tradiţiei, adică tocmai ceea ce se opune mai mult modernităţii şi proiectului iluminist. „A păstra Tradiţia” pare să însemne tocmai faptul antimodern al neieşirii din minorat, tocmai nefolosirea propriei raţiuni şi a capacităţilor ei; reverenţa faţă de învăţăturile primite de-a gata şi uzul lor în cele mai diverse scopuri, inclusiv războinice, descalifică din capul locului o asemenea înţelegere, fapt ce a atras, de-a lungul timpului, critici dure la adresa Tradiţiei Bisericii. În această perspectivă, devine de la sine înţeles că tocmai ruperea cu o atare tradiţie înseamnă libertate şi umanitate.

Cu toate acestea pentru a înţelege fidelitatea faţă de Tradiţie, va trebui să distingem între creatorii Tradiţiei, cei prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, şi păstrătorii acesteia, subînţelegând de la bun început că Tradiţia este vie şi dinamică tocmai întrucât Dumnezeu este viu. Creatorii de Tradiţie sunt manifestare a excepţionalului, iar nu a excepţiei: excepţional, fiindcă relevă de prezenţa lui Dumnezeu, non-excepţie, fiindcă păstrează coerenţa cu învăţăturile înaintaşilor, deşi creaţia lor nu este lipsită de noutate. Într-un anume fel, ceea ce oferă creatorii de Tradiţie este ceea ce ei înşişi au primit. Ei sunt creatori numai în măsura în care au fost creaţi mai întâi de către Tradiţie. Fidelitatea lor faţă de Tradiţie este deplină, deodată cu noutatea pe care învăţăturile lor o propun. E greu de înţeles, după modernitate, cum noutatea poate să nu deţină o componentă sceptică sau una nihilistă. Suntem învăţaţi că o noutate absolută înseamnă implicit şi o critică radicală a înaintaşilor. Or, în cazul creatorilor de Tradiţie, nihilismul nu există, nici scepticismul, noutatea având întotdeauna un caracter constructiv, iar nu distructiv, cu rolul de a-i înnoi pe cei ce cred. Scopul Tradiţiei Bisericii este sfinţirea omenilor şi noutatea ei nu poate fi gândită în afara acestei înnoiri ontologice.

În măsura în care nu sunt şi creatori, păstrătorii (şi transmiţătorii) Tradiţiei sunt cei a căror fidelitate este mai problematică, mai expusă căderilor enumerate mai devreme. Tradiţionalismul fără viaţă, paseismul de orice fel, anacronismul idolatru etc. sunt maladii care, întrucât apar tocmai sub numele de fidelitate faţă de Tradiţie, cei care le cad pradă nu le recunosc ca atare. Convinşi de adevărul primit de la înaintaşi, precum şi de ataşamentul lor faţă de acesta, ei îl folosesc ca pe o armă, rămânând prizonierii formelor Tradiţiei, dar ignorând cu uşurinţă fondul acesteia, care este Duhul viu al lui Dumnezeu. Aşa arată, heideggerian spus, modul inautentic al păstrării Tradiţiei. Paradoxul este că maladiile păstrătorilor de Tradiţie sunt cele care obligă nu la renunţarea la Tradiţie – opţiunea facilă şi foarte prezentă în istorie –, ci la fidelitatea corectă faţă de ea. Aceasta înseamnă că fidelitatea trebuie dublată de realismul propriei măsuri, de necesitatea recăderii în minorat: de data aceasta nu în minoratul nefolosirii propriei raţiuni, aşa cum îl înţelegea Iluminismul, ci în minoratul conştiinţei că nu noi suntem cei care apărăm Tradiţia, ci Tradiţia este cea care ne apără. Păstrătorii autentici ai Tradiţiei sunt la rândul lor creaţi de ea, de aceea fidelitatea nu poate fi orgolioasă, fiind dar al lui Dumnezeu.

Fie păstrată între coperţile cărţilor, fie transmisă oral, Tradiţia nu poate fi înţeleasă, la rigoare, într-o manieră strict raţionalistă. O fenomenologie a Tradiţiei ar putea merge mai departe decât un studiu raţionalist, în măsura în care ar putea recunoaşte, în monumentele ei, fenomenele nemanifestatului. Însă o înţelegere tradiţională (iar nu tradiţionalistă) a Tradiţiei, întemeiată pe credinţa în Dumnezeul care sfinţeşte istoria, este o cale mai adecvată. Dacă Tradiţia este vie, pentru că Dumnezeu este viu, înţelegerea ei schimbă discursul raţional într-unul al rugăciunii şi pe măsură ce ea înaintează, cel care înţelege este schimbat la rândul lui, prin harul Duhului lui Dumnezeu. Cum o asemenea metodă nu e accesibilă decât celor ce cred, Tradiţia va fi mai lesne lecturată maladiv, decât autentic, în vreme ce Dumnezeul cel viu va fi mai intens analizat în calitate de cadavru divin şi metafizic, decât ca Duh dătător de viaţă...

Text publicat în Tribuna, nr. 169, 16-30 septembrie 2009