„A crede că mai credem” (Credere di credere) este un titlu paradoxal care-i aparţine filosofului postmodern Gianni Vattimo. Felul în care această expresie angajează atât credinţa, cât şi necredinţa aminteşte de un cuvânt din Evanghelie pe care Nicolae Steinhardt îl aducea drept argument pentru caracterului dumnezeiesc al evangheliilor: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Mc 9, 24). În ambele expresii verbul „a crede” are două sensuri opuse: mai întâi, atunci când exprimă certitudinea este vorba despre verbul credinţei, ca în expresia „Cred într-unul Dumnezeu…”; în al doilea rând, acelaşi verb are tocmai înţelesul contrar, acela de incertitudine, de nesiguranţă, ca în expresia: „Cred că mâine va fi vreme frumoasă (dar nu sunt sigur)”. Deşi pun împreună cele două sensuri antitetice, între ideile filosofului postmodern şi hermeneutica episodului evanghelic diferenţele nu se lasă aşteptate.

Pentru Vattimo acest răspuns are la bază un episod biografic: vorbind la un telefon public, în mijlocul zgomotelor străzii, cu un bătrân profesor de filosofie, credincios fervent, acesta îl întreabă dacă mai crede în Dumnezeu. Vattimo răspunde spontan: „Ei bine, cred că încă mai cred”. Paradoxul expresiei „credere di credere” exprimă o ambiguitate considerată pentru lumea contemporană simptomatică.

Raporturile lui Cioran cu sfinţii ţin mai mult decât de o simplă obsesie. Ca fi u de preot ortodox – fi ind, aşadar, născut dintr-un “profesionist” al apărării şi venerării sfi nţilor – el a cunoscut probabil fascinaţia acestei “extreme” încă din copilărie. Neputând s-o trateze amnezic, s-a raportat la ea când critic, când admirativ, fără să înceteze însă s-o considere mai multul omului.

De altfel, acesta este primul lucru cu care am putea începe: sfi nţenia nu reprezintă pentru Cioran calea destinală fi rească pentru fi inţa umană, ci excesul. Sunt motive să credem că chiar această calitate de sfi dare a limitelor şi de refuz obstinat al lumii l-a cucerit pe Cioran. În fond, pe tărâmul excesului, indiferent ce formă ar fi îmbrăcat el, se simţea întotdeauna acasă. De aici şi ambivalenţa atitudinii: pe de o parte lupta personală împotriva a tot ce aminteşte de vreun zeu – luptă ce ajunge cu uşurinţă la intensităţile blasfemiei, pe de alta, admiraţia faţă de eroismul unei asemenea asumări a condiţiei umane.

În cele ce urmează vom lua în discuţie principalele idei despre sfi nţenie, aşa cum apar ele în opera gânditorului. Nu vom trata raporturile lui Cioran cu religia în general1, nici cu creştinismul sau cu alte religii, şi nici nu vom vorbi despre Dumnezeul lui Cioran. Fiecare dintre aceste subiecte reprezintă teme de sine stătătoare, care merită abordări separate. În studiul de faţă vom încerca să răspundem doar întrebărilor privitoare la sfi nţenie. Cum defi neşte Cioran sfi nţenia? Cum arată atacurile lui la adresa sfi nţilor? Dar admiraţiile? Cum e cu putinţă ca un sceptic (şi un nihilist totodată!) să se considere discipolul sfi nţilor? Care sunt urmele acestui discipolat sau cum arată portretul de “sfânt” al gânditorului Cioran?

Întrebările sunt provocatoare, mai ales că ele dezvăluie intenţia noastră de a corecta imaginea monocoloră, poate prea “cioraniană”, pe care comentatorii i-o fac de obicei gânditorului din Răşinari. Dacă însă privim cu obiectivitate datele de care dispunem, suprizele nu încetează să apară...

Publicat în INTER, vol. II, nr. 1-2, 2008, pp. 408-417

Descarcă studiul în întregime (pdf)